Dragoş Cojocaru, fost decan al Baroului Braşov, lansează vineri cartea despre povestea vieţii sale fascinante. Povestea sa este parcă desprinsă din filme. Cojocaru a fost, pe rând, fotbalist, diplomat, avocat şi şef de barou, antrenor de fotbal în Nigeria.
Copilărie cu Labiş.
La Fălticeni a stat timp de peste 4 ani în aceeaşi cameră cu viitorul poet Nicolae Labiş. Originea nesănătoas-chiaburească a viitorului poet nu-i permisese să se cazeze la internatul liceului „Nicolae Gane”. Inimoşi, părinţii lui Dragoş l-au primit în gazdă la ei. „Eram colegi de clasă, de bancă şi, practic, dormeam în acelaşi pat. Nicu avea o constituţie mai slabă, pe cât timp eu eram bine legat. Era mediocru la învăţătură. Prinsese frică de mine. Îi mai ardeam câte una. Jucam fotbal şi-l puneam numai în poartă. Lua multe goluri. Iar îi dădeam una după ceafă”, povesteşte Dragoş cu un zâmbet nostalgic. Odată l-a trimis pe Nicu să-i pună crampoane pe singura pereche de ghete. A executat fără crâcnire. Totul a căzut în capul micului Cojocaru. „L-am surprins prin clasa a opta cum mâzgălea ceva în timpul orei de matematică. Ştiinţele reale nu-i plăceau deloc. În pauză am fost curios să văd ce a făcut. Era prima variantă a poeziei «Mama». Până să se termine a opta a devenit tot mai solitar şi izolat. Stătea ore întregi să scrie poezii.” La 14 ani drumurile li s-au despărţit. Dragoş a plecat la Bucureşti pentru a urma liceul, în paralel fiind la Dinamo -juniori. Ironia sorţii avea să o aducă pe mama lui Dragoş la capul poetului când a murit tânăr în urma acelui tragic accident într-o zi de ianuarie.
Colegul lui Ienei
Cojocaru s-a ţinut de fotbal în paralel cu şcoala. A urmat universitatea din Bucureşti şi, în paralel, fotbalu la Progresul Bucureşti. În 1959, a ajuns la Steagu Roşu Braşov. Cu echipa mare a „Steagului”, a ocupat locul II în 1961, performanţă neegalată până în prezent. A primit oferta de la CCA şi a acceptat-o. Relaţia cu antrenorul Silviu Ploieşteanu se răcise, iar la viitoarea Steaua condiţiile erau infinit mai bune. A găsit o generaţie în retragere, preluând tricolul marelui Alexandru Apolzan. Era coleg de cameră cu Emeric Ienei. Semănau atât de mult încât lumea îi şi confunda. Colegi de cameră, linie şi buni prieteni, amândoi jucau în apărare. Au rămas în relaţii foarte bune întâlnindu-se arareori, din pricina distanţei. La Steaua a câştigat un titlu şi o cupă.
Înaintea lui Meleşcanu
Dipolmaţia a pornit de la o discuţie cu un jucător de la Dinamo, care se înscrise la cursuri în anul înfiinţării. „M-am ambiţionat. Ăsta poate şi eu nu? Veşnica rivalitate Steaua –Dinamo a avut şi ea rolul ei. Fotbalul părea un lucru lipsit de viitor. N-aveam probleme cu accidentările. Dar combinaţiile, blaturile şi toată partea mizerabilă începuse să se facă simtă. Perspectiva unei cariere într-o ambasadă era un adevărat miraj. Şi, pe perioada celor doi ani de curs primeam şi o indemnizaţie identică cu salariul din ultimul loc de muncă.” Şi-a depus dosarul în secret cu şase luni înainte. Aştepta avizul favorabil cu frica în sân. Din două motive. Fiind om de bază, clubul putea să-i facă probleme. Pe urmă avea şi ceva „origini nesănătoase“. L-a primit cadou de ziua lui. Admiterea a dat-o între turul şi returul unui meci de Cupa Campionilor Europeni. Bătuseră irlandezii de la Lodon Derry cu 3-0 la Bucureşti. A invocat motive personale pentru a ieşi din cantonament. În seara când s-a întors din deplasarea irlandeză, unde Steaua a câştigat cu 2-0 a aflat că intrase la şcoala Post-Universitară de Relaţii Internaţionale. „Am intrat primul. Am rupt lista ca să păstrez dovada. După mine, Meleşcanu era la zecelea pe listă. Abia atunci am anunţat clubul. «Imi» s-a supărat puţin pentru că rămăsese singurul din toată garda veche”, îşi aminteşte Dragoş Cojocaru.
Omul lui Mănescu
La repartiţie s-a trezit trimis la secretariat. Se şi vedea stând la un birou zi lumină şi scriind cu manşetele protejate de mânecuţe, în timp ce colegii săi de an erau pe la felurite ambasade din cele mai pitoreşti locuri. „Cel care a venit să mă ia, avea sarcină precisă de la Mănescu. Mi-a spus că Dumnezeu îmi pusese mâna în cap. M-am mirat. «Dumneavostră aţi fost ales să fiţi şeful de cabinet al tovarăşului ministru», a completat el.” Odată cu trecerea lui Mănescu pe linie moartă, Cojocaru a fost pus şef al direcţiei a VI-a, unde, teoretic, trebuia să se ocupe de Ţările din Asia de Sud-Est. „Absolut nimic de făcut. Veneam la 8 şi plecam la 10 fără să mă întrebe nimeni de sănătate. Colegii alergau colo-colo cu lucrări. Ce-i drept mi-a prins bine după ce, timp de cinci ani nu dormisem mai mult de 4-5 ore pe noapte.”
Fotbal, avocatură, politică, fotbal
După ce s-a plictisit de inactivitate a lăsat diplomaţia la o parte şi s-a întors la prima iubire: fotbalul. A antrenat Politehnica Galaţi, Tractorul Braşov şi CSU Braşov. În "78 a intrat în avocatură. Prin 1992 a acceptat propunerea de a se înscrie în Vatra Românească, varianta iniţială a PUNR. În calitate de vicepreşedinte la nivel naţional. „La un moment dat începusem tratative pentru a fuziona cu un partid din Basarabia ce militează pentru unificare. Dar treaba s-a stricat când a venit grupul lui Funar de la Cluj. Am renunţat scârbit. Am vrut să candidez la preşedenţia statului. Trebuiau adunate 10.000 de semnături. Mi s-a explicat despre costuri şi m-am lăsat păgubaş. Am convingerea că atât politica, cât şi diplomaţia sunt meserii care cer vocaţie. La noi majoritatea nu-s decât o adunătură de neaveniţi puşi pe căpătuială. Lipsiţi de orice har. Măcar comuniştii aveau oameni pregătiţi potivit cu doctirna lor. Dar erau oamnei de valoare. Păcat de ţară”, a încheiat fostul şef de cabinet al ministrului de externe. După "90 s-a ţinut de profesia de avocat până în 2000 când fotbalul l-a prins iar din urmă. Şi a ajuns, prin intermediul ficei sale ce studia la Atena, antrenor al unei echipe de fotbal din Nigeria. Apoi, în perioada 2001-2003 a fost decan al Baroul Braşov.
Jurnalist sportiv
Dragoş Cojoccaru a fost într-o vreme şi jurnalist sportiv. A scris numeroase cronici şi comentarii în „Sportul”. La Campionatul Mondial din 1970 a fost chemat cu noaptea în cap de regretatul Tudor Vornicu să comenteze primele două meciuri, pentru că se întrerupsese sunetul. A scris şi o carte „La porţile fotbalului”, apărută în 1964. În Nigeria i s-a cerut să realizeze o serie de comentarii în ziarul de sport din această ţară. „Au două săptămânale de sport. Cel în care am scris şi eu – Souvenir Soir: apare sâmbăta dar îl găseşti miercurea următoare dacă ai noroc. Mai e încă unul dar cred că are un tiraj numai pentru cei din redacţie, pentru că nu l-am găsit niciodată”, glumeşte fostul decan al Baroului Braşov.
Lansare de carte.
Cartea autobiografică “Ziua cu mai multe nopţi” va fi lansată vineri, la ora 13,00, la libăria St.O.Iosif.
