Istoria băuturilor exotice

Ciocolata, cafeaua şi ceaiul, care acum sunt atât de comune pe mesele noastre, nu erau mai demult accesibile tuturor păturilor sociale. Înainte de secolul 19 ele nu erau rezervate decât celor bogaţi, pentru că erau foarte scumpe. Aceste băuturi erau total necunoscute în Europa înainte de secolul 16.

1. Ciocolata. Este prima băutură exotică introdusă în Europa, adusă din Mexic.
Conchistadorii, care au cucerit ţara aztecilor la începutul secolului al 16-lea, au descoperit şi seminţele de cacao pe care populaţia locală le aprecia în mod deosebit, folosindu-le ca mirodenii sau transformându-le într-o băutură groasă, amară şi condimentată.
Cuvântul ciocolată se pare că ar fi o transcriere fonetică a cuvântului maya „tchocoalt”. În 1528, conchistadorii aduc câteva seminţe de cacao împăratului Spaniei.
Ei învăţaseră modul de preparare al seminţelor de cacao pentru a produce o băutură consumabilă. Astfel, seminţele o dată uscate erau măcinate până când se obţinea o pastă. Această pastă de cacao era apoi solidificată în tablete, apoi dizolvată în apă clocotită. La început era băută neîndulcită, ulterior i s-a adăugat trestie de zahăr, vanilie şi floare de portocal.
Locuitorii Spaniei au început, treptat, să aprecieze miraculosul preparat, servit cu precădere de aristocrație. Ei nu au dezvăluit Europei secretul acestei băuturi timp de un secol. Călugării spanioli au fost cei care au făcut public modul de preparare a acestei băuturi ce a fost rapid apreciată la Curtea Regală din Franța și apoi din Marea Britanie.
2. Cafeaua. Arborele de cafea este probabil originar din Etiopia, din provincia Kaffa, dar problema încă nu este pe deplin elucidată.
Legenda cea mai răspândită este că un cioban abisinian (din actuala Etiopia) a remarcat efectul tonifiant al acestui arbust asupra caprelor.
O altă ipoteză susţine că acest cioban a lăsat accidental să cadă o ramură din arborele de cafea pe foc sesizând astfel aroma deosebită care se degaja.
Deşi cunoscută din preistorie, cafeaua a ajuns în Yemen, unde au luat europenii pentru prima dată contact cu ea, abia în secolul al 6-lea.
Cafeaua era cumpărată de companiile de comerţ fondate la începutul secolului al 17-lea de către puterile europene (Olanda, Anglia şi Franţa).
Cafeaua, al cărei nume provine din cuvântul arab „qahwa”, va rămâne un bun rar şi foarte scump timp de două secole. Yemenul ţinea de altfel, să-şi păstreze monopolul, boabele de cafea vândute erau gata prăjite pentru ca ele să nu poată germina. În ciuda acestor precauţii, compania de comerţ olandeză va reuşi să fure câteva plante de cafea, care, o dată transplantate, la mijlocul secolului al 17-lea, au început să producă.
Timp de mai bine de un secol Olanda va rămâne singura ţară europeană care producea cafea, furnizând alături de Yemen, ţărilor din Europa.
Până în secolul 19, o singură varietate de cafea era cunoscută, şi anume cea Arabică. Fragilă şi vulnerabilă, planta nu înflorea pe deplin decât la altitudine.
Cafeaua Robusta, originară din bazinul Congo, creşte mai rapid şi este mult mai rezistentă acolo unde climatul nu este favorabil cafelei Arabice. Cafeaua Robusta, spre deosebire de cafeaua Arabică, se adaptează uşor climatului sever, este rezistentă la boli şi dăunători.
Cafeaua Robusta are un gust mai neutru, este mai puţin aromată decât Arabica.
3. Ceaiul. Planta de ceai își are originile în partea de sud-est a Asiei, în regiunea formată din nord-estul Indiei, nordul Burmei (Myanmar) și provincia Yunnan (China). Ceaiul a fost întrebuințat pentru prima oară de chinezii din provincia Yunnan, folosindu-se atât la pre­pa­rarea băuturilor cât și a mâncărurilor.
O legendă populară chineză spune că împăratul Shennong a descoperit ceaiul în timp ce bea dintr-un bol cu apă fierbinte la umbra unui copac, în anul 2737 î.Hr. Câteva frunze se scuturară în bolul împăratului, făcând culoarea apei să se schimbe. Curios din fire, Shennong luă o sorbitură si fu plăcut surprins de aroma și de proprietățile revigorante ale băuturii.
Distincţia între ceaiurile verzi şi negre este tipic occidentală şi se referă la gradul de fermentaţie şi la procedeele de fabricaţie. Diferenţierea făcută de chinezi este în primul rând după culoarea infuziei, care poate fi albă, verde, galbenă sau roşie.
Toate ceaiurile provin din aceeaşi plantă ale cărei frunze pot fi doar uscate (ceaiurile albe şi verzi) sau şi uscate şi fermentate (ceaiurile negre).
De altfel, Europa nu va cunoaşte multă vreme decât ceaiurile verzi (60 de sortimente în 1770) dar va sfârşi prin a prefera ceaiurile negre la sfârşitul secolului 18.
Ceaiul este cunoscut de către chinezi de 8000 de ani, pe când de către europeni doar de 400 de ani. Introducerea sa în Europa este atribuită companiei Indiilor olandeze, care a oferit din 1606 compatrioţilor săi această băutură străină al cărei nume (tay) venea din dialectul chinez de sud. Vreo 30 de ani mai târziu, compania olandeză a început exportul la Londra şi Paris. Acest monopol îi va fi răpit în anul 1660, când compania de comerţ engleză s-a lansat la rândul ei.