Epidemiile de ciumă care au decimat braşovenii

Ciuma sau Moartea Neagră poate fi considerată cea mai distrugătoare molimă care a afectat omenirea. O pandemie de ciumă, ce a durat din 1346 pana în 1350 şi care a lovit crunt Asia, Africa de Nord şi Europa a făcut 50 de milioane de morţi, dintre care 25 de milioane  doar pe continentul european. Cei care au trăit pe vremea când Moartea Neagră a bântuit Europa au crezut că a venit sfârşitul  lumii.

Pandemiile din Europa  au urmat îndeaproape sau au avut loc în acelaşi timp cu campaniile militare – notează istoricul Toader Nicoară, în volumul „Sentimentul de insecuritate în societatea românească”. De cele mai multe ori, microbul era adus de trupe, iar calamităţile -foamete, secetă, inundaţii sau invazii de lăcuste – favorizau răspândirea lui. Despre marea pandemie din Evul Mediu, care ar fi răpus între o treime şi o jumătate din populaţia Europei, între 1346 şi 1350, spaţiul românesc duce lipsă de date exacte. Cert e că ea a atins atât Transilvania, cât şi Ţara Românească.
A murit jumătate din populaţie. Un alt val al ucigătoarei boli  a venit în secolul XVI. Din 1553 până în 1554, după atestările parohului Valentin Wagner, epidemia a doborât mai bine de jumătate din cei 11.000 de locuitori ai Braşovului. Din mărturiile disparate ale martorilor, pot fi conturate  simptomele bolii. Ciuma fierbinţea frunţile oamenilor şi îi scălda în valuri de sudoare vâscoasă – descrie medicul rus Gustav Orraeus epidemia de ciumă din Moldova. Apăsa cu putere muşchii bolnavilor şi le umplea de buboane pântecele, subsuorile sau gâturile. Gâlmele erau ba cât un măr, ba cât un ou – scrie Giovanni Bocaccio în Decameronul, în timpul epidemiei din Evul Mediu – şi ajungeau să se întindă pe tot trupul, laolaltă cu pete vinete sau negre. Ochii ciumaţilor erau holbaţi peste măsură şi plini de vinişoare umflate. Simptomele sunt completate de diaree şi delir. Potrivit lui Orraeus, bolnavii care rezistau primelor zile de infecţie, scăpau.
Carantină la Bran. Documentele vremii spun ca, în timpul unei astfel de epidemii de ciumă, toate casele din Cetate, inclusiv bisericile, erau ferecate, pe străzile înguste putând fi văzuţi doar cei care se ocupau de adunatul cadavrelor. În Evul Mediu, exista la Bran, unde era şi vamă, o tabără de carantină, unde erau internaţi cu forţa cei care erau bănuiţi că au o boală molipsitoare. Trecătoarea Branului a fost integrată, începând din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în cel mai mare scut antiepidemic european, organizat de imperialii austrieci în faţa primejdiei constante a epidemiilor de ciumă. Contumacia sau staţia de carantina a fost organizată la Bran, la poalele cetătii, lângă clădirile vămii. Carantina Branului era "staţia, locul de oprire pentru proba de boala" sau "locul de asteptare a sănătăţii". Călătorul putea ieşi de acolo doar pe "deplin sănătos", împreună cu bagajele avute, "dezinfectate cum trebuie", uneori după o carantina care putea dura 6 săptămâni.
Azil de ciumaţi, pe Lacea. Scheiul, o aşezare izolată de cetatea Braşovului şi locuită  de români, scăpase de cumplita molimă. Însă, se pare ca o scheiancă a  trecut peste interdicţie şi s-a dus să îşi îngrijească rudele din Braşovechi, care erau bolnave. Neştiind că a luat microbul, femeia s-a întors în Schei şi astfel ciuma s-a răspândit şi printre scheieni. Cei care mureau de ciumă au fost înmormântaţi în gropi comune, săpate dupa zidurile Cetăţii, între Bastionul Lăcătuşilor şi capătul Uliţii Căldărarilor. Pentru ca molima să nu se răspândească şi mai mult, cadavrele erau acoperite cu var. Pe strada Constantin Lacea se afla Casa Petcuţ, unde a funcţionat  azilul de bătrâni. În timpul epidemiilor, clădirea a fost folosită ca loc de refugiu pentru bolnavi. În anul 1813, a izbucnit la Braşov o altă epidemie de ciumă, iar în lipsa proprietarului, plecat din Braşov, comisia sanitară a transformat localul în lazaret de ciumaţi ( spital special).
Sicriele, bătute în cuie. Una dintre perioadele cu cele mai mari pierderi omeneşti din secolul XVII a fost 1660-1664. În 1660, ciuma a izbucnit în Sibiul înghesuit de asediul trupelor lui Gheorghe Rakoczi II, apoi s-a răspândit în toată provincia. La Braşov, în august-septembrie, se înregistrau zilnic 40-60 de morţi. Medicul cetăţii, Trostfried Hegentius, a îndemnat să se bată în cuie sicriele şi să se fixeze o carantină de 14 zile pentru cei ce intrau în contact cu bolnavii. A cerut şi tocmirea unor bărbieri ai ciumaţilor şi a unui nou băiaş – cel vechi fugise, iar igiena era sfântă în faţa ciumei. Exista şi breasla cioclilor (însărcinaţi cu supravegherea şi îngroparea morţilor de ciumă). Cioclii erau oameni care se vindecaseră de ciumă, având o imunitate crescută. În schimbul serviciilor, erau retribuiţi de autorităţi, fiind şi scutiţi de dări.
Leacuri băbeşti. Doctorii foloseau tot soiul de leacuri, cu care încercau  să aline suferinţele bolnavilor. Printre remedii se numărau teriacul veneţian (remediu alchimic), apa gudronată sau scoarţa de Peru. Uneori, medicii amestecau cantaridă cu o pastă emolientă şi întindeau amestecul pe o bucată de pânză aplicată pe locul infectat. Abia în secolul XIX a fost descoperit agentul patogen al ciumei care putea fi înlăturat cu antibiotice. Românii foloseau remedii „băbeşti“ pentru vindecare: cataplasme din făină cu miere, ce se aplicau pe umflături, oţet, cărbune. În cazurile purulente se apelau la metode dureroase: „Când apăreau pustulele, erau tăiate cu foarfecele , se practicau sacrificaţii superficiale, apoi se pansau micile ulcere cu unguent, până la perfecta schimbare în bine, după care se întrebuinţau cicatrizantele“, aşa după cum notează medicul Pompei Gh. Samarian.
Folosită ca armă biologică. Ciuma este o boală contagioasă, produsă de bacteria Yersinia Pestis. Şobolanii sunt vectorii de transmitere a bolii la om, prin intermediul puricilor. Are trei forme de manifestare: pulmonară, septicemică şi bubonică. Cea mai spectaculoasă era forma bubonică, care se manifesta prin febră mare, transpiraţii abundente, dureri musculare intense şi apariţia unor umflături mari în zona axilară şi în zona gâtului, respectiv bubonii. Agonia bolnavilor era lungă şi dureroasă. Moartea Neagră este şi astăzi o temută armă biologică. Marile puteri militare deţin bacteria Yersinia pestis care a cauzat cea mai temută epidemie a lumii. Japonezii au demonstrat în urmă cu  70 de ani că sunt capabili să folosescă temuta  ciumă în luptă. În 1940, armata japoneză a bombardat mai multe localităţi din China cu saci plini de purici infestaţi cu ciumă bubonică. Epidemia declanşată a fost, cu greu, stăpânită.