Vuvuzela din grămada de bălegar

Nu pretind că m-aş pricepe la fotbal,  şi tocmai din acest motiv cred că analiza de mai jos poate fi una cât se poate de obiectivă. O să încep cu supremul meu regret, acela că România nu a făcut parte din cel mai slab campionat mondial de fotbal pe care l-am văzut până acum.  Întregul nostru profil de ţară ne recomanda pentru a fi acolo, pornind de la vuvuzele, care nu sunt o invenţie sud-africană, ci una pur mioritică. E suficient să daţi drumul la televizor şi le veţi auzi: mici, ieftine şi periculoase pentru urechea umană. Se numesc, pretenţios, “oameni politici”. Apoi, din punct de vedere mental şi comportamental suntem cu  mult mai aproape de triburile Zulu decât de Comunitatea Europeană, şi, să nu uităm, “naţionala” joacă atât de prost încât cocalarii portughezi sau putorile de englezoi ar fi avut nişte rivali serioşi în băieţii lui Lucescu Jr.
Cu tot respectul pentru continentul negru şi, mai ales, cu tot respectul pentru Nelson Mandela, fotbalul şi Africa sunt două entităţi care n-au nimic în comun una cu cealaltă. Vuvuzela poate fi eficientă la a goni leii şi elefanţii, poate înspăimânta triburile rivale, dar nu-şi are locul într-un sport inventat de naţiunea care a introdus cuvântul “gentleman” în toate dicţionarele lumii. Şi pentru ca momentul tribal să fie total, cea mai importantă casă de pariuri a fost caracatiţa Paul. Păcat că nu s-au calificat şi haitienii, imaginea lui Papa Shango înţepând voodoo păpuşi din cârpă alături de preşedintele Africii de Sud şi de Regina Spaniei ar fi meritat tot chinul sonor al vuvuzelelor. Încă un campionat organizat prin Nigeria şi locul momentului intonării imnurilor naţionale va fi luat de sacrificarea unui bivol, pentru ca zeii să poarte echipa către victorie.
Altfel, campionatul în sine s-ar putea sintetiza, metaforic, în căutarea deşartă a diamantelor prin mormanul de bălegar şi punct.
Ultima concluzie e că am dreptate atunci când spun că jurnaliştii români put de proşti ce sunt: comentatorii TVR n-au ratat nicio stereotipie, niciun dezacord, nicio inepţie posibilă sau imposibilă. Spania e întotdeauna “furia roja”, Germania, “panzerele” (cu Ozil şi Boateng, idioţilor?), Olanda, “portocala mecanică” şi tot aşa. Îngrozitor e că aceşti caraghioşi al căror lexic nu e cu nimic mai bogat ca cel al fotbaliştilor despre care comentează sunt plătiţi din banii mei. de Mihai Băra