Tradiţii braşovene Sântandrei – în tradiţiile românilor

Sărbătoarea lui SÂNT­ANDREI, numit în calendarul popular şi INDREA, UNDREA sau ANDREA, este sărbătoarea ce precedă „Capul iernii”, adică prima zi a lunii decembrie.
Divinitate autohtonă, ce era cunoscută în popor ca „Patron al lupilor”, ziua lui fiind respectată pentru apărarea vitelor de lupi, urşi şi alte jivine ale codrilor, pentru paza caselor şi a familiilor.
Indreiul, Andreiul – cum i se spune în Munţii Apuseni, Andreluşul sau Indreluşa – cum îl dezmiardă în răsfăţ diminutiv maramureşenii, ori Sânt­andrei – cum îl ştiu locuitorii din întreaga oikumenă românească, cu frigul şi „fuga soarelui” prevestind negurile, tulburările cosmice şi pericolele telurice care stricau rânduielile oamenilor, ca şi ale întregii naturi – era o sărbătoare respectată cu stricteţe.
Se respectau o serie de interdicţii: să nu se scoată gunoiul din casă în acea seară, (că spiritele rele vin sub streaşina caselor şi joacă pe gunoaie), să nu se toarcă, să nu se pieptene caierele de lână sau de cânepă, să nu se coase, să nu se împrumute foc.
Între interdicţiile legate de noaptea de Sântandrei este şi aceea de a rosti numele lupului, ca să nu-l atragi ca vrăjmaş. Un act invers însă era acela de a da copiilor bolnavi pseudonimul „Lupul”, pentru ca aceştia să capete puterea şi agerimea animalului.
În mitologia populară românească Noaptea de Sânt­andrei se mai numea şi Noaptea strigoilor, crezându-se că este timpul în care spiritele benefice ale morţilor îşi părăsesc locurile de veci, încercând să-şi apere familiile de agresiunea spiritelor malefice. Încleştarea spiritelor bune cu cele rele se aseamănă – în imaginaţia populară – cu însăşi încleştarea dintre toamnă şi iarnă, dintre căldură şi frig, dintre întuneric şi lumină.
Împotriva forţelor malefice se consuma usturoi, cu care se ungeau uşile, ferestrele, porţile, fântânile, adică tot ce putea fi îmbolnăvit, distrus, pângărit de atingerea nevăzută a răului. La intrările caselor se legau fire de lână roşie, contra deo­chiului şi a tot răului.
Un obicei al sumbrei nopţi de Sântandrei era şi acela al „păzirii usturoiului”, îndătinat mai ales în zonele subcarpatice. Tinerii se adunau la o gazdă, unde aşezau pe cuptor câteva elemente cu valoare magică: usturoi, o ploscă de vin, miere, covrigi, fire de lână roşie şi busuioc. În cântec de fluier, fetele şi feciorii jucau „hora usturoiului”, dar una dintre fete trebuia să ­păzească blidul cu usturoi. După o întreită încercare, flăcăii reuşeau să ia usturoiul, şi-l mâncau cu „julfă” şi cu „covaşă”, ca şi cu „lipii” nedospite, numite „colacul lui Andrei”, „turtiţa lui Indreuşa” ca un rit de iniţiere, pentru a fi feriţi de muşcătura fiarelor şi de arşiţa bolilor. „Usturoiul păzit” avea proprietăţi magice: se planta primăvara şi se păstra de leac, la boală pentru oameni şi animale.
La Sântandrei, ca la marile sărbători ale ciclului calendaristic (Anul Nou, Bobotează), fetele săvârşeau practici de divinaţie, de prevestire, pentru a-şi visa ursita sau măritişul: „năposteau morile pe loc”, adică porneau roata morii fără apă, ca astfel să se pornească peţitorii. Luau pe furiş făină din „veşca” morii şi făceau o turtă cu apă şi cu sare, pe care o coceau la focul aprins cu resteiele de la jug. După asfinţitul soarelui sau la miezul nopţii se duceau la tăitorul de lemne şi, şezând pe el mâncau o jumătate din turtă, iar cealaltă şi-o puneau sub pernă, ca să-şi viseze ursitul. Mâncând, ascultau cu atenţie lătratul câinilor. Dacă lătratul era gros, se credea că ursitul va fi bătrân. Dacă lătratul era subţire, mirele urma să fie tânăr. Noaptea, după ce foarfecele şi pieptenele au fost legate, visau ce-şi doreau. Dacă visau că dau apă cuiva, era semn că ursitul va fi „bun la găzduit” (harnic şi agonisitor).
Prin rituri prestabilite, omul ia măsuri apotropaice şi de propiţiere, încercând să separe existenţa umană de agresiunea lupilor şi a spiritelor rele.