După terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intra într-o perioadă de repaus relativ, dar mai ales după Lăsatul secului de Crăciun, începea sezonul şezătorilor. Şezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ, dar şi distractiv, oamenii îmbinând în mod plăcut lucrul cu distracţia. Şezătoarea reprezenta locul în care se învăţau deprinderi practici, dar se derulau şi numeroase obiceiuri.
În Postul Crăciunului principala preocupare casnică era legată de industria textilă, iar torsul cânepii, a inului şi a lânii se făcea cu mai multă plăcere, cu mai mult spor şi în condiţii mult mai bune în cadrul unor întâlniri comunitare.
La gazda şezătorii se plăteau bani. Se întâlneau pe uliţe. Se făcea cu rândul, câte o săptămână, între vecine. Numai femei. Când erau fete la şezătoare, veneau şi băieţi. De copile mergeau în şezătoare şi torceau feştilele. Şi păcişalele, noi le torceam, fetele şi mamele torcea fuiorul şi stupa că atâta se scotea dintr-o mănuşă. Şi dup-aia depănai, îţi spun, e foarte mult lucru şi iarna băteai şi nu erau atuncea cizme de cauciuc, băteai pe un frig de ţi umfla mâinile. Toată iarna boresele erau chinuite şi lucrau şi să ţeasă atâtea pânze ş-apăi primăvara ieşeai de le nălbeam.
La şezătoare se povesteau noutăţile din sat, se mai potriveau nunţile, boresele. Tu, cutare ar putea să ia pe cutare şi cutare pe cutare. No, dup-aia mai veneau feciori şi no care erau de aveau fete sau eram fete „No, hai să jucăm” şi jucam în şezătoare, ştii. Joi sara mai luam rachiu. Atunci se făcea pâine în casă. Zicea una „Eu dau o pita”. No, hai să punem fiecare câte doi lei şi să luăm o ţâr de rachiu. La Sf. Neculae se făcea boţi, duceam făină şi frământam, duceam la una şi coceam aşa nişte colăcei, le zicea boţi. Feciorii se mai făceau urâţi în şezătoare şi apoi o luam prin sat, prin şezători. Se făceau ori ţiganu şi ţiganca ori domn şi doamna, ori mireasă şi mire şi nănaş. Se făceau şi le murdăreau pe femeile care purtau ii.
La şezatori se juca de învârtit, rotogolu, cum s-ar zice, poşovoaica, sârba, şi d-astea, nu dans.
Fetele cântau în cor şi le mai acompania câte un băiat cu muzicuţa:
„Mărioaro de la munte
Păru-i lung şi mintea-i scurtă
De ţi-ar fi mintea ca părul
N-ai iubi pe domnişoru
Fost-am una la părinţi
Cu părinţi plini de avere
Mă ţineau ca mângâiere”
La şezători se jucau jocuri, Bâza şi cizma. La Bâza, o persoană punea mâna stângă, pe sub braţul drept; mâna dreaptă o punea la ochi. Ceilalţi trebuia să o lovească peste mână. Dacă ghicea cine a dat, acea persoană îi lua locul; dacă nu continuau până când ghicea.
Fetele de la şezătoare, vrând să vadă dacă vin feciorii, luau un fir dintr-un fuior, îl aruncau în sus şi-i dădeau foc. Dacă lua foc şi altă furcă însemna că vin feciorii.
(Elena Cornea, Mândra, 2006)
Şezătoarea era locul unde învăţai ce este mai potrivit firii şi ce nu e bine să faci. În şezătoare se transmiteau mai departe nu doar tainele torsului lânii sau cânepii, a cusutului iilor şi a pregătirii zestrei fetelor, ci şi a cântecelor, poeziilor şi jocurilor moştenite de la bunici. Munca era mai spornică dacă femeile în vârtă cântau cântece bătrâneşti, dacă o nevastă tânără îşi amintea o strigătură plină de tâlc şi haz sau o ghicitoare, ori dacă fetele încercau să îşi afle ursitul. Flăcăii mergeau pe la casele în care aveau loc şezătorile, însoţiţi de muzicanţi. Când aceştia intrau în aceste case, munca era abandonată. Se juca, iar pentru fetele tinere era locul unde învăţau paşii de joc.
