Împrumut titlul unui film italian de prin ’78 pentru că, în definitiv, tot despre filme vom vorbi aici şi acum. Doar că, în vreme ce filmul italian e unul foarte bun pentru categoria B din care face parte, filmul nostru e prost...foarte prost, din cale afară de prost, într-atât de prost încât simţi cum creierul ţi se netezeşte uitându-te la el. E prost fiindcă e jucat de actori proşti, regizat prost şi creat cu gândul că şi spectatorul e prost.
Iniţial eram tentat să cred că echipa de filmare s-a constituit acum aproape cinci ani...nici pomeneală, e veche de douăj’ de primăveri, cu amendamentul că actorii îşi schimbă rolurile între ei, de a lungul sezoanelor: astăzi joc eu rolul ticălosului, iar tu eşti ’ăl bun, mâine ne inversăm, spectatorul e prost şi plăteşte constant biletul de intrare, chiar dacă personajele nu au credibilitate şi caracter, sunt abia schiţate, n-au profunzime şi substanţă, iar actorii care le interpretează sunt lipsiţi de talent. Pe lângă faptul că e prost, spectatorul mai are o problemă: nu are gust, şi nici cultură, iar pentru astea încă mai consumă filmele lamentabile pe care echipa i le livrează constant, fie din patru în patru ani, fie din cinci în cinci.
De fapt, tot tam-tam-ul din jurul fiecărei lansări se bazează pe acest unic element numit prostie, pe care unii îl subestimează. Prostia este infinită, iar mama proştilor tot timpul însărcinată, gata să dea naştere miilor de spectatori care, prin votul lor, îşi plătesc cu vârf şi îndesat biletul la filmul prost al vieţii lor.
Genul nu e important; poate fi un porno ieftin cu o blondă planturoasă, o dramă plictisitoare a la „Onoarea familiei (P)Ridzi”, un thriller despre cum fratele unui preşedinte vinde arme teroriştilor, un film de spionaj, în care „aghenturili” îl sabotează pe preşedintele jucător...niciunul, însă, nu se termină aidoma afacerii Watergate, cu un Nixon demisionar, intervievat de Richard Frost.
Cred că până şi kitsch-ul poate fi o formă de artă, chiar şi că Ron Jeremy poate fi, uneori, actor, ador filmele proaste care-şi propun să fie proaste şi o fac artistic, însă nu-mi plac filmele proaste care se ţin opere de artă. Nu e artă...e artsy-fartsy, aşa cum nu e nimic glorios în a-ţi lua spectatorii de proşti, chiar dacă poate chiar sunt proşti.
de Mihai Bara
