Genială construcţia lui Caragiale. Preluată în comentarii fel de fel, dar fără a se stafidi în clişeu. E prea adevărată. Nenea Iancu a aruncat-o cu mare stil în „Grand Hôtel Victoria Română” ca şi cum ţi-ar spune: sunt aşa viu, că nu mai pot. Pentru ca în final, să exclame încă un adevăr teribil: „Ce dimineaţă! Ce răcoare! Şi ce singurătate!” Două momente care parcurg aparent obsesiile unei banale nopţi nedormite. Dincolo de consumarea acestui cadru, prezentat într-un spaţiu şi într-un timp oarecare, se ascund un rău mai mare şi mai general, o stare de rău sedimentat, o întreagă pacoste. „Simt enorm şi văz monstruos” este constatarea oricărui individ care şi-a păstrat sănătatea mentală şi speră în continuare să n-o piardă. Ce-o fi mai departe... răspundem cu o vorbă consacrată în spaţiul românesc, o glumă grosolană în care ne-am complăcut şi pe care ani la rândul am fost contrânşi să ne-o asumăm, de parcă ne-au lăsat-o moştenire tracii: om trăi şi om vedea. Asta nu înseamnă că stăm cu mâinile în sân, nu, izbim cu ele aerul fetid, aruncăm grimase, propunem schimbări ale modificărilor transformate, ne chinuim de zor să ne iasă o pasienţă, acolo, ceva care să ţină de cald, de la zeama lungă şi falsă la plic până la maşini, vile, conturi aberante. Fiecare după cât îl duce capul. Om trăi şi om vedea. Ceva o să se rupă, curând. Nu mă apuc să măsor curândul ăsta, că n-am veleităţi de oracol, lasă, le au alţii cât pentru mai multe popoare chinuite la un loc. Dar ceva o să se rupă. Îndobitocirea poporului român este exemplificată cu o ardoare aproape schizofrenică. Culmea e că instinctul de apărare se reduce prea adesea la formula „ba pe mă-ta!”. Pe larg, nu prea părem preocupaţi să ne susţinem gradul de inteligenţă sau să ne apărăm ideile altfel decât burzuluindu-ne la nişte Cutărici antipatici, prin atacuri care înseamnă doar alte manifestări ale complexelor. Vă doare tare, aşa-i? Vă doare tare că nu v-a ieşit combinaţia cum trebuie sau că vecinul-pachiderm a ieşit mai avantajos. Unii dintre voi, ăştia cu preocupări existenţiale de sine stătătoare, sunteţi cei care vă isterizaţi în public că nimic nu merge cum trebuie în ţara asta, că jegul e mai gros decât ar putea suporta un picamăr. Până la un punct aţi fost nişte şmecheri. Acum e totul la vedere, parcă nici presa combatantă nu mai face faţă. Uite un păduche în izmene, strigă că vrea decenţă, să-i spun că şi-a uitat nădragii sau mai bine lasă-l, că m-am săturat?
de Alina Bârsan
