Editoriale locale
Riscurile democraţiei, de Octavian Andronic, Buna Ziua Brasov
Democraţia are, ca orice lucru, părţile ei bune şi părţile rele. Depinde din ce punct priveşti problema. Alegerile democratice sunt cea mai bună formă de reprezentativitate. O alta n-a fost inventată.
Dar ele pot avea rezultate regretabile. Hitler a ajuns la putere şi a dus Germania unde a dus-o printr-un sufragiu popular. Acelaşi tip de sufragiu pune în fruntea celei mai democratice societăţi - Statele Unite - un preşedinte care, de 200 de ani n-are nici o şansă să devină un autocrat. Pentru că societatea americană şi-a creat instrumentele de control şi de protecţie necesare. Pe de altă parte, Rusia îşi împlineşte aspiraţia de a redeveni mare putere prin acordarea de puteri discreţionare unui lider ales în acelaşi fel. Rusia n-are nici tradiţie democratică şi nici mijloacele de a se proteja altfel decât printr-o politică de mână forte.
Cum stau lucrurile la noi, păstrând proporţiile? Nici noi nu prea avem tradiţii democratice. Ceea ce s-a întâmplat în perioada interbelică nu a făcut decât să scandalizeze societatea şi să conducă, inevitabil, spre dictaturile în lanţ care au urmat. Teama de repetarea unor astfel de evenimente a făcut ca croitorii Constituţiei să-i ia măsurile în aşa fel încât să-l incomodeze în mişcări pe oricine ar îmbrăca-o. Lui Iliescu i s-a potrivit pentru că n-a avut aspiraţii autoritare. Lui Băsescu nu i se potriveşte de fel, tocmai pentru că el interpretează în chip cu totul diferit menirea sa istorică. La nivelele de mai jos, lucrurile basculează sistematic. Democraţia din partide? Aşa ceva practic nu există. În formaţiunile noastre politice domneşte un soi de dictatură personală care face ca liderul să poată aranja procesele aşa cum îi convine
Doi lei, de Alexandu Ganea, TransilvaniaExpres
Se povesteste ca un pui de leu a ramas orfan, dupa ce mama sa a fost ucisa de niste vanatori. Unul dintre acestia a crutat puiul si l-a luat cu el. Ajuns acasa, la ferma, a avut nastrusnica idee sa-l bage in tarcul oilor, care, proaste cum le stim, l-au adoptat si l-au crescut cum s-au priceput si ele. Ajuns aproape adult si traind doar intre oi, nu-i de mirare ca leul se credea oaie. Se straduia sa behaie (ceea ce era de natura sa inspaimante si mioarele, si familia stapanului) si sa se sature mancand iarba (ceea ce, fireste, nu-i prea venea la socoteala). Fugea, inspaimantat, de sacali, de hiene, de gheparzi si pantere, asculta de baietasii pastori si se intorcea cuminte seara in tarc.
Intr-una din zile, cand turma se afla la pascut, a fost atacata de un leu batran, aparut pe neasteptate de dupa un tufis. Bineinteles, leul nostru a luat-o la goana laolalta cu oile. Batranul leu l-a vazut, s-a repezit la el, l-a luat de ceafa si l-a tarat pana la malul raului. Inghetat de spaima, leul cel tanar a vazut oglindite in apa doua chipuri asemenea. Pe loc, a inteles: nu era oaie, era leu! Si, alaturi de mai varstnicul sau companion, s-a intors la turma si a inceput sa faca prapad printre cele care-l crescusera.
Povestea asta, desi de origine africana, se potriveste manusa in politichia de margaritar ce impodobeste crestetele mai marilor si mai micilor politicieni mioritici. Si prin politicieni inteleg definitia aceea din DEX: "persoane care fac din politica un mijloc abil si demagogic de realizare a intereselor personale". Am mai scris ca eu, unul, ii compar mereu pe insii astia cu pradatorii din lumea animalelor. Fiindca gasesc multe similitudini intre comportamentul unora si al celorlalti. Iar istoria cu leu tanar si cel batran ilustreaza cum nu se poate mai potrivit, zic eu, mult-invocata "schimbare de generatii" din politica bastinasa.
Nu este fătălău! de Eduard Huidan, Gazeta de Transilvania
Se poartă stilul epistolar, drept care m-am simţit tentat să-i trimit şi eu o scrisorică primarului de Constanţa, pesedistul Radu Mazăre, care a adus un afront public (ne)cunoscutului parlamentar de Braşov, paraşutat de la Bucureşti, cu ocazia alegerilor din 2004, pe nume Titus Corlăţean: "Stimate domnule Mazăre, îmi exprim indignarea faţă de modul în care l-aţi făcut pe domnul deputat Titus Corlăţean, fătălău şi chiar fătălău plîngăcios, pentru simplul fapt de a se fi miorlăit la BNP, în loc, cum ziceţi dumneavoastră, să aducă partidului voturi. De unde, domnul Mazăre? Păi, dumneavoastră, care cîştigaţi, de unul singur, alegeri după alegeri la primăria Constanţei, vă este uşor să vorbiţi! Cum să nu fie plîngăcios Corlăţean, cînd, la europarlamentare şi referendum, partidul braşovean, social şi democrat, al cărui membru de la Bucureşti este, a obţinut un scor de mai mare rîsul iar în Consiliul Local dintre puţinii aleşi ai PSD au rămas vreo doi, dintre care unul doarme şi doar unul votează, în timp ce un altul a defectat iar altul a îmbrăcat tricoul inamicului. Domnu Mazăre, nu veniţi dumneavoastră de acolo, de la malul mării, să vă luaţi de Corlăţeanul nostru! Dacă o făcea Scripcaru, înţelegeam. Ca braşovean şi ca alegător. Dar aşa, nu se poate. Ziceţi că să aducă Corlăţean voturi. De unde? Şi cînd? Şi de la cine? Ia întrebaţi, pe stradă, simpli trecători, braşoveni evident, dacă ştiu cine-i Corlăţean al nostru. Or să vă răspundă că e vreun fundaş, adus de Lucescu la FC Braşov, asta în cel mai bun caz.
Editoriale nationale
Coşmaruri prezidenţiale, de Lelia Munteanu, Gandul
De când stă pe uscat, Traian Băsescu are câte-un coşmar pe săptămână. O dată se face că Boc s-a defectat şi repetă fără să respire „Nu! nu! nu! nu! nu!”. Altă dată, că orchestra Pedele de pe Titanicul românesc, singura care şi-a păstrat calmul şi cântă armonios, şi-a pierdut dizeuza blondă. Mai e coşmarul cu tăiatul panglicilor: lume multă, fanfară, panglica e bine întinsă, foarfeca taie-brici, dar, pe măsură ce taie, panglica se reface, taie iar şi iar se reface, şi iar taie şi iar se reface, fanfara începe să falseze, curioşii se risipesc, se risipeşte fanfara, instrumentele cântă singure – tot fals. Vine apoi coşmarul cu Valea Oltului: adună aplecat de şale bolovanii, imenşi, dar – culmea! – mai uşori ca un fulg, dar dacă te uiţi bine la ei le vezi freza şi ochii ăia reci, urechile lipite de cap – seamănă toţi cu Tăriceanu. Altă dată se face că podul de la Mărăcineni s-a umflat de la topirea zăpezilor, a dospit ca o cocă de beton, s-a revărsat pe DN2, a cotit-o pe DN24 şi s-a scurs încet prin Vama Albiţa.
Însă cel mai cumplit coşmar e cu un cariu mare. E cumplit, pentru că ăsta le amestecă pe toate, durează mult şi, din când în când, la intervale fixe, vine o crainică de la Realitatea şi dă publicitate. Coşmarul începe totdeauna cuviincios, plauzibil: cariul mare răstoarnă podul mic, din lemn, de peste Tisa, Sighet-Solotvino, cel pe care l-a inaugurat cu Iuscenko într-o luni, în ianuarie 2007.
Despre obisnuinta de a minti, de Traian Ungureanu, Cotidianul
O stim ca pe apa. Regimul comunist a fost o minciuna impusa. Dar am uitat ca totul curge. Dupa disparitia marelui alibi comunist, problema noastra a devenit minciuna in stare de libertate, minciuna stufoasa si legalista. Minciuna care nu mai sta la coltul strazii cu catusele pregatite, ci rasfoieste savant Constitutia, invoca exceptii, se reculege in Comisii si se dezlantuie in Rapoarte si Strategii. Minciuna in stare de libertate stie sa disloce adevarul cu o pofta care ne va ruina, curind, pe dinauntru. Pina atunci perseveram, in cea mai deplina ordine ierarhica. Incepind cu primul-ministru.
Caci primul-ministru a avut megatemeritatea de a declara Guvernul inapt de amestec in treburile Justitiei. Tariceanu a descoperit, cu ocazia Raportului Comisiei Europene, ca Justitia e foarte de capul ei in Romania, iar Guvernul ii pazeste, smirna, independenta. Atit de strasnic incit primul-ministru nu si-a permis sa discute singur cu Monica Macovei, in propriul birou. Si a chemat un martor: pe Dinu Patriciu. Nici acum citeva luni, cind pregatea, la aceeasi masa cu T. Chiuariu, ordonante de desfiintare a DNA si de scutire de ancheta a demnitarilor, primul-ministru nu descoperise, inca, statura autonoma a Justitiei.
Dame de consumaţie vizuală, de Catalin Mihuleac, Adevarul
Audienţa buletinelor de ştiri sportive a scăzut în masă la posturile de televiziune, prilej pentru analiştii de care geme ţara să ne lumineze cu tot felul de explicaţii: ba că posturile de nişă şi-au tras partea, ba că împieliţatul de internet şi-a vârât şi aici coada, că nu se mai ostoieşte, blestematul. Eu cred că pricina recesiunii e alta, cu mult mai simplă: anume că omul, când mută din telecomandă pe ştirile sportive, o face pentru că vrea să se informeze. Vrea să ia cunoştinţă de rezultatele sportive, de transferurile de ultimă oră ale echipelor mari şi de alte asemenea. Dar - şi aici vreau să subliniez cu toate pixurile mele - consumatorul de ştiri sportive doreşte ca toate acestea să-i fie transmise elegant, sobru şi plăcut. Nicidecum aşa cum procedează televiziunile, care au racolat un pluton de gagicuţe, neîntrecute în a-şi da ochii peste cap şi în a-şi ţuguia buzele grele de ruj. În felul lor, fetele se străduiesc, chiar dacă pentru asta îşi bat cap în cap ţâţele, prin nişte tentative de sutiene, cu trei numere mai mici decât s-ar impune. Iar când despre aceste dame de consumaţie vizuală mai şi cunoşti, din presa scrisă, anumite picanterii, dezgustul se încheagă foarte uşor. De regulă, un bărbat urmăreşte ştirile sportive nu pentru că e voyeur, ci pentru a afla noutăţi.
Cântecul de sirenă al ambulanţei, Adrian Georgescu, Evenimentul Zilei
În Bucureşti, nu parcurgi trei intersecţii cu maşina fără să vezi o ambulanţă gonind cu sirena şi girofarul pornite. Ciudat este că, deşi oraşul e plin de salvări care aleargă turbate, aproape de fiecare dată acestea ajung cu mare întârziere la pacienţi. Există oare o înţelegere între judeţe, prin care ambulanţele din Bucureşti acţionează în Baia-Mare şi invers? Se pare că nu. Domnul Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii Publice, spune că principala explicaţie ar fi faptul că peste 90 la sută dintre apelurile primite la Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti sunt false. Acum, domnul Arafat e demn de tot respectul, mai ales pentru ce a reuşit cu SMURD. De asemenea, nemernicii care cheamă în glumă o ambulanţă ar merita ca, atunci când chiar vor avea nevoie de una, aceasta să nu vină pentru că s-a deplasat la apelul altui farseur. Cred că domnul Arafat exagerează. Cred, mai degrabă, că pentru unii angajaţi ai SAMB sunt false nu 90, ci sută la sută dintre apeluri. Poate că a devenit de prost-gust să suni la Salvare şi aceasta să te găsească respirând.
