Editoriale locale
CATINDATII, de Alexandru Ganea, TransilvaniaExpres
Unul promite ca va face un metrou bis, pana la batatura lui nea Ilie, din mahala, cu statie in fata buticului unde nea Stelian, vector de opinie pe ulitele adiacente, vinde vodca falsificata, ma´ ieftina decat apa minerala. Ca treaba asta cu "metroul" nu tine de nici o Primarie, ci exclusiv de Guvern, nu conteaza. In definitiu, filosofeaza catindatul Cutarescu, important e ca promisiunea da bine (asa i se pare lui), doar "prostimea" (ale carei voturi le vaneaza) n-are ea habar cine poate si cine nu sa faca metrou. Si, oricum, dupa alegeri, nu va mai conta, lumea uita repede...
Altul se jura ca mai ecologist decat el nu e decat Dumnezeu, care a facut plantele si animalele. Iar calitatea de etern amorezat de natura, da asigurari ferme ca orasul sau judetul pe care ravneste sa-l conduca va fi unul al parcurilor, al florilor, al copacilor, al gardurilor vii; promite ca va lupta fara crutare impotriva poluarii de orice fel si ca va face din localitatea ori judetul respectiv un campion european (cel putin) la suprafata de spatiu verde pe cap de locuitor.
Cui i-e frică de Oprescu?, de Octavian Andronic, Buna Ziua Brasov
Încep să cred că mai tuturor candidaţilor le-a fost frică de Oprescu. Cum s-a ajuns o atare stare de spirit? Cum a ajuns tradiţionalul perdant să convingă lumea că poate converti această experienţă într-una câştigătoare?
Sorin Oprescu ocupă un loc aparte în galeria de politicieni contemporani. Este unul atipic. Nu este modelul clasic de activist care ţine cu tot dinadinsul să ajungă în vârful ierarhiei, nefiind apt pentru vreo alta. Oprescu este medic, unul bun chiar, iar ca manager în domeniul sănătăţii s-a dovedit a fi unul performant. Pentru el politica a fost un hobby, ceea ce i-a permis să adopte o atitudine mai independentă decât alţii, să se ia în beţe cu şefii, fără teama de a fi marginalizat sau dat afară. A optat pentru social-democraţie dintr-o convingere intimă, deşi datele caracteriale l-ar fi făcut mai compatibil cu liberalii.
Intrarea sa în competiţia electorală s-a făcut mai degrabă dintr-o vocaţie de performer decât dintr-una de carierist politic. I-ar fi plăcut, probabil, să-şi exerseze talentele manageriale într-un spaţiu mai larg şi mai complex decât spitalul. A pierdut de două ori: prima dată, în 2000, când avea prima şansă, când în mod absolut inexplicabil echipa sa de campanie (condusă de Tatulici) a slăbit motoarele taman în turul doi, permiţându-i lui Traian Băsescu să iasă câştigător aproape fără să vrea. Al doilea eşec a venit de la sine, în faţa unui Lis propulsat misterios de forţe inexplicabile.
Editoriale nationale
Civilizaţia pomenilor, de Rodica Ciobanu, Gandul
Poate fi socotit micul fierbinte, tăvălit prin muştar, mită electorală? În lista întocmită de BEC, chiar dacă nu i se acordă onoarea de a fi anume catalogat, el ar putea fi considerat drept „aliment” şi încadrat în categoria „cadouri electorale interzise”, permise fiind însă pixurile, brichetele, chibriturile, tricourile, fularele şi – culmea! – găleţile inscripţionate cu sigla partidului. Judecată greşită! Micul nu este un aliment oarecare, precum zahărul, uleiul, făina sau puii congelaţi din pungile-pomană împărţite de conservatori, la Galaţi, întru pomenirea primarului Durbacă. Acest amestec de cărnuri şi mirodenii sfârâind pe grătarele încinse, trimiţând arome tari până în stratul de ozon are ceva sacrosanct. Cine muşcă din trupul lui suculent se împărtăşeşte din spiritul naţional iute, săţios şi petrecăreţ. Cui îi picură în gură un strop din zeama micului oferit de partid ştie, când îşi linge buzele, că a săvârşit comuniunea cu acesta. Războiul din PSD „mic contra hamburger” la megacrăpelniţa de 1 Mai nu mai pare, privit prin prisma filosofiei mititelului, lipsit de sens.
„De ce M-ai părăsit?”, de Lelia Munteanu, Gandul
„Iar de la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, Lama sabahtani?” Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” Aici se sfârşeşte istoria Mântuirii. Din ceasul al nouălea şi-apoi după Înviere, pentru noi, creştinii, începe Veşnicia. Pe lespedea acestei pericope zăbovim astăzi. Iisus Hristos, Răscumpărătorul lumii, Dumnezeu adevărat, ni S-a mai arătat o dată ca fiind asemenea nouă, Om adevărat, măcinat de îndoială şi de spaimă.
„De ce M-ai părăsit?” Nu tot astfel strigăm şi noi când ni se pare că ne-am rătăcit în bezna existenţei noastre? Când pierdem pe cineva drag şi ni se pare că Dumnezeu, Dreptatea Supremă, e dintr-o dată crud şi nedrept? Când ne străduim să facem binele şi ni se pare că suntem răsplătiţi cu răul?
Pe cine iubeşte Dumnezeu îl încearcă: sunt vorbe frumoase, au şi un sâmbure de înţelepciune, dar e cumplit de greu să redăm cu ele orbilor vederea, rătăciţilor cărarea, să-i hrănim pe cei înfometaţi, să potolim arşiţa celor însetaţi, să-i înveşmântăm pe cei goi.
Fruntea sus, România!, de Ovidiu Nahoi, Adevarul
Nu avem motive să fim complexaţi de italienii care se cred în anii ’30. Dacă ar fi să ne sperie ceva în legătură cu noul val antiromânesc din politica şi presa Italiei, în niciun caz nu ar trebui să fie ameninţarea cu reintroducerea vizelor. Este o himeră, vânturată pe sub nasul unui electorat dezorientat de stagnarea economică, de afluxul străinilor şi de programele neconvingătoare de integrare. Altceva este îngrijorător: că în Uniunea Europeană mai poate funcţiona tema pedepsirii unei ţări întregi pentru greşelile unor indivizi izolaţi, că se mai pot câştiga campanii politice stârnind ura populară faţă de o naţiune. Credeam că acestea au dispărut odată cu fascismul, la fel cum ura de clasă a dispărut odată cu comunismul. Iată însă că nu e aşa. Motivele sunt multe şi ele trebuie căutate chiar în Peninsulă. Fiindcă, oricât de viteji ar fi, italienii nu se pot război cu globalizarea – ei pot doar să o gestioneze, aşa cum încearcă fiecare naţiune, cu mai mult sau mai puţin succes.
Un intelectual bun este un intelectual mort, de Mircea Cartarescu, Evenimentul Zilei
"La ce mai sunt buni intelectualii? Vii, nu sunt buni de nimic, ba chiar sunt identificaţi cu inamicii publici cei mai periculoşi".
Preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu, ca şi mediile, se-ntrec s-o onoreze post-mortem pe Monica Lovinescu, de care, pe când trăia, nu le-a păsat nici cu spatele. Fireşte, minunata femeie căreia îi datorăm atât a murit la fel ca prea mulţi mari români: bolnavă şi uitată, într-o ţară care nu era a ei. Este soarta dintotdeauna a intelectualului nostru, exacerbată azi de prăbuşirea fără precedent a prestigiului şi puterii intelectuale la noi şi aiurea. Pierdut în provincia lui prăfuită, în exilul interior din care n-a ieşit niciodată, Bacovia scria cuvinte mai mult decât emblematice: „În ţara asta geniile mor/ În cerc barbar şi fără sentiment,/ Prin asta eşti vestită-n Orient,/ Ţară tristă, plină de umor“. La intrarea în România ar trebui să existe o poartă a infernului deasupra căreia, în loc de „Lasciate ogni speranza“, să fie dăltuite versurile bacoviene.
