Editoriale locale
POMENI SI OMISIUNI, de Alexandru Ganea, TransilvaniaExpres
In 2007, aproape 8 milioane de romani, adica vreo 40% din total (sau chiar un procentaj mai mare, daca socotim ca foarte multi sunt plecati in strainatate, la munca sau furgaseala), au primit o forma de asistenta sociala si asta numai din bugetul Ministerului Muncii, aflu dintr-un ziar.1,7% din produsul intern brut au insumat aceste ajutoare, la care s-au adaugat cele acordate de alte ministere si de administratia locala. Se cheltuie, vasazica, bani cu frenezie, pentru a crea iluzia ca "statul ajuta", ca "are el grija". Numai ca si in domeniul asta, ca si in altele, domneste bulibaseala: si institutiile de la nivel central, si cele de la nivel local emit acte peste acte, fara sa le pese unele de altele, fara sa aiba o evidenta unitara si, fireste, fara sa se gestioneze unitar fondurile. Altfel spus, nu prea stie dreapta ce face stanga, astfel ca, de pilda, cei de la Ministerul Muncii habar n-au daca exista familii ce primesc asistenta si din alte parti. Si nu stiu nici cati dintre beneficiarii de ajutoare sociale sunt buni de munca si ar putea castiga bani lucrand, mai ales ca, inclusiv de la nivel guvernamental, se aud voci plangandu-se ca pe piata muncii exista deficit de angajati. Fireste, pentru o familie, ajutorul social sau ajutoarele sociale nu inseamna decat fie o completare a altor venituri, obtinute pe diferite cai mai gri sau mai negre, fie un prilej de-a manca pe sponci si-a sta cu burta la soare, in asteptarea copiilor trimisi la cersit.
Marele Licurici în Irak: 5 ani de succesuri şi eşece!, de Octavian Andronic, Buna Ziua Brasov
Evident că în discursul ţinut cu o zi înaintea aniversării a cinci ani de la intervenţia americană în Irak, preşedintele Bush s-a declarat satisfăcut de rezultatele obţinute, considerând campania de răsturnare a dictaturii lui Saddam cu succes. Şi, din acest punct de vedere, probabil că lucrurile chiar aşa stau. Regimul fostului dicatator a fost unanim considerat unul dintre cele mai dure şi mai represive (cum de altfel mai sunt prin jur, în ţări care beneficiază de sprijinul şi aprecierea lumii democratice occidentale), iar crimele comise împotriva propriului său popor sunt impardonabile, din orice perspectivă ai privi lucrurile. America poate fi mulţumită: campania militară s-a desfăşurat bine, pierderile în lupta directă au fost mici.
Golful a constituit un excelent poligon pentru testarea de noi tactici şi noi armamente, iar cheltuielile de război au dat un serios impuls economiei americane, aflate într-o perioadă de stagnare. Cel mai valoros câştig rămâne, însă, scoaterea de sub control dictatorial a rezervelor de petrol ale Irakului şi frontul „demolărilor” creat pentru efortul de reconstrucţie. Asta ar fi partea cu „succesurile”.
„Eşecele” sunt însă cel puţin la fel de importante. Intervenţia în Irak, necesitatea ei, n-a putut fi demonstrată nici până azi în lumina motivării ei de la momentul respectiv.
Editoriale nationale
Ora de tupeu, de Cristian Tudor Popescu, Gandul
O bucată de somon fumé şi nişte fasole bătută, un pateu cu ciuperci şi nişte salată de ţelină, totul pe o singură farfurie. O sticlă cu vin alb şi un păhăruţ cu coniac. Acesta a fost meniul fix oferit în 6.000 de porţii de fruntaşul luptei pentru analfabetizarea României, de Jack Spintecătorul al limbii române, doamnelor profesoare din Bucureşti cu ocazia venirii primăverii. Distinsele doamne predau limba română, matematica, istoria, fizica, engleza, geografia. Le spun copiilor că fără aceste cunoştinţe nu vor fi niciodată oameni întregi.
Că să n-ai şcoală e ca o boală, o boală grea. Dar uite că domnul Marian Vanghelie s-a vindecat de ea. Dânsul nu şi-a împuiat capul cu ce predau doamnele profesoare, e care este fără acordul nimănui, nici măcar al subiectului cu predicatul. Dânsul n-a învăţat româneşte, cum fac atâţia inşi fără coloană vertebrală, dânsul s-a luptat cu limba română şi a biruit – e un om hotărât, un om de acţiune.
Sfirsitul lumii si alte stiri pe scurt, de Traian Ungureanu, Cotidianul
Toate societatile sint provinciale, in masura in care isi gasesc alinarea in comentariul constant al rutinei interne. Insa, dincolo de acest prag, incepe izolarea paranoica, o boala care decupleaza de realitate si pregateste ratacirea in obsesii supradimensionate. E un proces pervers, dar nu irational. Taifasul si curiozitatea sociala nu se transforma singure in autoerotism stupid, ci isi gasesc educatorii in chiar institutiile chemate sa dea directie. In presa. Iar Romania e un caz clasic, aproape terminal.
Cind un fluture bate din aripi in China, se schimba vremea in Alaska - spune o imagine arbitrara din teoria sistemelor complexe. Numai intre Carei si Tulcea totul ramine neschimbat. Intr-adevar, daca miine seara va avea loc sfirsitul lumii, Romania va afla ultima.
Partidul lui Dumnezeu (2), de Radu Calin Cristea, Adevarul
Pe noi ne omoară zgâlţâielile şi seismele la mică adâncime. Revin asupra subiectului din precedentul comentariu, provocat într-o anumită măsură şi de observaţiile făcute pe forum. O corectă apreciere este aceea că preoţii au făcut dintotdeauna politică. Politică pură, explicită şi care a făcut, la rândul ei, istorie. De pildă - Mitropolitul Andrei Şaguna, al cărui militantism public cu apăsate accente mesianice a împlinit multe din năzuinţele românilor din Transilvania, aşa cum însuşi scria într-un text memorabil: „Cred cu tărie că, fiind umbrit de puternicul scut al lui Dumnezeu, voi putea îndeplini scopul vieţii mele întregi, ca pe românii ardeleni din adâncul lor somn să-i deştept şi cu voia să-i trag peste tot ce este adevărat, sfânt şi bun". Miron Cristea, primul Patriarh al BOR, sau Cardinalul Greco-Catolic Iuliu Hossu (încarcerat la Sighet şi decedat după 15 ani de domiciliu forţat la Mănăstirea Căldăruşani) au fost alte prezenţe pilduitoare şi cu o extraordinară influenţă în momente de răscruce ale istoriei.
Costel, întregitorul de neam, de Adrian Georgescu, Evenimentul Zilei
"Un român talentat ajunge în finala unui concurs TV, pe care o câştigă în mare parte graţie votului acordat de public".Din acest public, o felie importantă a fost compusă din români. Aşadar, de ce ne bucurăm? Că am câştigat un concurs al cărui rezultat a fost în mare parte decis de noi înşine? Această scaldă colectivă în emoţie - manifestată prin mesaje tip: „Costele, ai demonstrat lumii întregi că suntem un popor talentat. M-ai făcut să mă simt mândru că sunt român“ - arată că ne credem reprezentaţi de Costel Busuioc. Dar suntem? Ne asumăm imediat succesul lui, nu şi drumul pe care l-a parcurs până a ajuns acolo. Fiecare se vede un „Costel Busuioc“ încă nedescoperit, un dârz luptător din fotoliu, un tip solidar cu românii de pretutindeni, dar care n-ar ieşi în stradă nici dacă guvernul ar interzice mâine respiraţia.Ministerul Culturii îi oferă o bursă lui Busuioc, dar unde era statul român când „Pavarotti din Banat“ păzea oi sau spăla vagoane în gară? Să nu atribuim însă aceste trăsături exclusiv conducătorilor. Şi ei sunt „ai noştri“, ca şi Costel.
