Editoriale locale
"ROMANIA: WHAT THE HELL HAPPENED??", de Alexandru Ganea, TransilvaniaExpres
Cum ar veni, "Romania - ce naiba s-a-ntamplat?". Asa se intituleaza o lamurire postata pe blogul sau de cunoscutul realizator de reportaje pe teme sa le zicem turistice si culinare, Anthony Bourdain. Emisiunea sa se cheama "No reservations" si sunt sigur ca multi dintre dvs. o urmaresc, macar cand si cand, pe un canal TV de calatorii.
Unul dintre episoadele recente a fost dedicat Romaniei. Daca l-ati vazut, stiti despre ce a fost vorba. Daca nu, iata un rezumat. Unul telegrafic. Bucuresti - fum, o caruta, vai mama ei, babe stirbe, strazi desfundate, parca dintr-un oras parasit, gropi puzderie... In fine, un paznic zelos, care striga dupa american "Alooooo!!!! Domnu´!!! Domnuuuu´!!!" si ii interzice sa filmeze la Curtea Veche daca nu plateste "zece ieuro pa metru patrat" (Strasnic gheseft, nu? Cred ca a fost pentru prima data cand s-a auzit de taxarea la "metru patrat de filmare"...). Asta, dupa ce alte autoritati, mai mari decat boachterul ala, asigurasera echipa de la "No reservations" ca poate filma nestingherita si pe gratis. Cina, tot in Bucuresti, la o locanta de fite, chipurile "traditionala", recomandata de reprezentanti ai Guvernului, care il asigurasera pe Bourdain ca in acel gen de localuri mananca romanii obisnuiti (fireste, exprimarea corecta ar fi fost "romanii obisnuiti sa cheltuiasca de la 500 de euro in sus pentru o masa la carciuma", dar americanului nu i s-a spus decat inceputul sintagmei). Iata cum descrie Bourdain locanta cu pricina: "acest muzeu nebunesc, acest kitsch ce se vrea a fi un omagiu adus imperialismului, mi-a declansat semnale de alarma".
O bombă cu efect întârziat: plata răscumpărării ostaticilor!, de Octavian Andronic, Buna Ziua Brasov
Povestea pare desprinsă dintr-un film de aventuri: trei jurnalişti români hotărăsc (sau sunt hotărâţi) să meargă în Irak, de unde să trimită reportaje de culoare. Gustul aventurii şi unele garanţii de siguranţă s-au combinat într-o plecare discretă, fără martori, şi pe un traseu ocolit. La originea deplasării se află un om de afaceri străin, un familiar al fostei guvernări, care se vede încolţit de reprezentanţii noii guvernări şi care imaginează un plan de o naivitate incredibilă: punând la care o răpire „amiabilă”, vrea să se folosească de aceasta nu doar pentru scoaterea din ţară a unei importante sume de bani câştigată dubios, ci şi pentru a obţine recunoştinţa şi preţuirea noilor puternici ai zilei.[...] Şi iată, acum, profilându-se o bombă cu efect întârziat: contrar declaraţiilor, pentru eliberarea ostaticilor s-ar fi plătit o mare sumă de bani. De unde? Din dispoziţia cui? Pe baza căror reglementări legale? Întrebări la care va trebui să se răspundă, iar cea mai tulburătoare dintre acestea este dacă nu cumva preţul răscumpărării a fost chiar „fuga” lui Hayssam...
Editoriale nationale
Când Dumnezeu îţi trage scara..., de Lelia Munteanu, Gandul
Carevasăzică, un băieţel rău se suie pe o scară să strice cuibul unor rândunele. Poate că mai făcuse asta, poate că mai dăduse şi cu praştia după guguştiuci. Şi-a luat toate măsurile de siguranţă să nu-l vadă nimeni şi totuşi l-a văzut cineva. L-a văzut Dumnezeu şi i-a tras scara de sub picioare. După care a tăiat cablul de la telefon să nu poată suna nimeni la salvare. Cine e Dumnezeu? întreabă băieţelul, după ce-şi revine. Dumnezeu e un moşneag, cu barba albă, e cel care te pedepseşte pe loc atunci când faci o faptă rea, că-i iute la mânie, îi răspunde profesorul de religie. Şi unde-l găsesc – întreabă copilul – pe Dumnezeu ăsta, să mă răzbun, să-i pun o piedică pe stradă, să-i fur bastonul?
Carevasăzică, o fetiţă obraznică trece prin dreptul bisericii şi uită să se închine. Dumnezeu face ce n-a reuşit nici Videanu: mută semaforul inteligent pe roşu; pe fetiţă o calcă maşina. Cine-i Dumnezeu? întreabă fetiţa, înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Dumnezeu e un moşneag cu barba albă, mai rău decât şoferul de jeep, nu lasă nimic de la el, răspunde profesorul de religie. Cum să-l fac să mă ierte? întreabă fetiţa, care era deja pe lumea cealaltă.
Dacă aşa se predă religia în şcolile din România, profesorii trebuie alungaţi cu biciul, ca tâlharii din templu. Manualele lor trebuie arse în piaţa publică, lângă grătarele cu mici şi bere gratis.
Exista o tara pentru oameni batrini, de Robert Turcescu, Cotidianul
Se ajunge la „Cine sa traiasca, cine sa traiasca?“, moment in care intervine o mica deruta, rastimp in care ma gindesc ca, pentru a cadea pe ritm, ar trebui sa-si ia unul dintre ei inima in dinti si sa strige „Nea Nelu sa traiasca!“ sau – act de mare curaj – „Ilici sa traiasca!“. Nici vorba. Cu opintelile de rigoare, cineva rezolva problema printr-un „Domnul presedinte Iliescu sa traiasca!“, fapt care umple de ridicol toata scena si de lacrimi ochii lui Ion Iliescu.[...] Romania e o tara de oameni batrini. N-o scriu cu ura si nici cu dispret, o constat cu tristete. Am parinti si prieteni trecuti de a doua tinerete sau ajunsi la virsta senectutii si n-o sa insir aici argumentele numeroase pentru care ii respect sau ii pretuiesc. Privind insa defilarea celor care au trecut ieri sa-i ureze la multi ani lui Ion Iliescu, aveam impresia ca asist la un ceremonial bizar in care victimele vin sa pupe obrajii calaului. Sa fim bine intelesi insa: Iliescu n-a ucis pe nimeni, doar speranta. Si, in unele cazuri, a omorit cu buna-stiinta tineretea citorva milioane de romani, sociologic denumite astazi generatii de sacrificiu.
18 ani, 2 luni şi 11 zile, de Alexandru Macoveiciuc, Adevarul
Clasa politică şi-a semnat decretul de graţiere prin uninominal. După infernale chinuri ale facerii, votul uninominal a fost adoptat. Cu bunele şi relele lui. După 18 ani de liste electorale şi după ce s-a tot ales dintre cele mai mici rele, avem mult râvnitul vot uninominal. Dar ce se schimbă în politica românească? Românii, câţi or mai fi interesaţi de vot, se vor duce să-şi aleagă parlamentarul lor. Adică acea persoană care va reprezenta zeci de mii de cetăţeni şi care se va prezenta în campanie cu nume, prenume şi adresa vilei sau apartamenului menţionate pe buletin. Practic, nu există nicio garanţie că respectivul candidat chiar va urmări şi va respecta interesele circumscripţiei sale, dar oricum sunt şanse mari să o facă. Cum nicio faptă bună nu trece nepedepsită, există şi un dezavantaj. Campanie electorală nu vor mai face cinci sau şase partide, ci sute, chiar mii de oameni. Celor peste 400 de parlamentari li se vor adăuga o mână de rapsozi „talentaţi" care plâng în faţa lui Dumnezeu despre cât de supăraţi sunt şi poate ceva fotbalişti din Liga I. Şi să vezi atunci bucurie, veselie şi cântece! Aici intervine poate cea mai importantă consecinţă a uninominalului: profesionalizarea politicii. Mulţi vor fi chemaţi, puţini vor fi aleşi.
Un Băsescu pentru Primăria Capitalei, de Ioana Lupea, Evenimentul Zilei
"Partidul Democrat-Liberal are nevoie de o victorie glorioasă în Bucureşti, rapidă şi categorică precum un blitzkrieg". Din primul tur cu umilirea adversarului, succesul din Capitală s-ar propaga ca o undă de şoc spre marile oraşe din provincie şi ar da un impuls candidaţilor PDL în turul al doilea de scrutin. O biruinţă fulgerătoare şi categorică în alegerile de la Primăria Capitalei va influenţa şi opţiunea alegătorilor pentru parlamentarele din toamnă. PDL se va înfăţişa ca partid învingător, iar cei mai mulţi alegători, potrivit tradiţiei, îl vor urma datorită nevoii simple şi umane de a se regăsi în tabăra triumfătoare. Un singur candidat poate furniza PDL o astfel de reuşită fără emoţii, cu impact asupra rezultatului la locale şi generale. Acesta este, potrivit studiilor pentru uz intern ale tuturor partidelor, Liviu Negoiţă, care nu vrea cu niciun chip să abandoneze, din raţiuni de partid, Primăria Sectorului 3.
