Editoriale locale
EL, SUPREMUL, de Alexandru Ganea, TransilvaniaExpres
Omul despre care vreau sa va povestesc astazi este sef. Sef mare de tot. Si pe vremea comunistilor tot sef a fost. Sau comandant, cum preferati. Maricel si pe-atunci, da´ nu sef imens, ca acum. Din trecut, dintr-o anumita pregatire de tip militar, i se trage, probabil, atat admiratia pentru uniforme si diverse "structuri", cat si stilul cazon de abordare a lucrurilor. Se stie, in armata, mai abitir decat oriunde, superiorul are intotdeauna dreptate si este singurul caruia i se permite libertatea de exprimare. In doze diferite, desigur. Cu cat e mai sus in ierarhie, cu atat are o mai mare libertate de exprimare. In armata, superiorul mai detine un atu: puterea de a comanda. Iar subordonatii sai au obligatia de a-i executa ordinele "intocmai si la timp", fara a comenta, pune la indoiala ori tergiversa.
Omul nostru are, cum spuneam, o putere imensa. Nu insa pe toata. Puterea este, prin ea insasi, un viciu. Cine o detine trebuie sa faca o alegere: fie lupta impotriva sentimentului ca este deasupra muritorilor de rand, fie se abandoneaza acestui sentiment si face din detinerea puterii un scop in sine. In cel de-al doilea caz, oricata putere ar avea, tot i se pare ca nu e suficienta. Asa incat nu-i de mirare ca actiunile sale vizeaza, cu preponderenta, cucerirea a inca unei parti din putere. Din acest punct de vedere, seamana cu un pradator care incearca zilnic sa-si mareasca teritoriul.
Nevoia de recunoaştere, de Marius Stoianovici, MonitorulExpres
Cînd, în 2003, am organizat prima gală „Braşoveanul anului“, competiţie în care i-am invitat pe braşoveni să-i voteze pe cei care merită distincţiile pentru activitatea anului precedent, am stîrnit o grămadă de discuţii. Erau la acea dată tot felul de jurizări şi distincţii, unele mai ciudate decît celelalte, care desemnau şi decernau diverse premii, funcţie de interesele ,,tătucului“ organizator. Premiile sau superlativele Braşovului reprezentau mai mult ocazii de recompensare sau de promovare a diverse persoane, faţă de care organizatorii aveau anumite obligaţii politice sau materiale.
Dorind să evităm o astfel de postură penibilă, în care jurii, chipurile, desemnate din diverse sectoare ale societăţii civile stabileau braşovenii merituoşi, am hotărît să păstrăm, ca ziar, doar componenta centralizării voturilor şi organizării evenimentului, lăsînd restul la dispoziţia cetăţeanului simplu, mai exact, a cititorului Monitorul. Prin votul său, el, cititorul, era cel care stabilea sau răsturna clasamente pe o grilă a secţiunilor propusă tot de el, cu candidaţii provenind din comunitatea locală. N-am să vă povestesc acum nici cît de greu a fost de organizat, nici ce lupte am dus cu sponsorii pentru a acoperi costurile manifestării.
O moară de măcinat nervii oamenilor: ITM-ul!, de Octavian Andronic, Buna Ziua Brasov
In timp ce preşedintele Băsescu se luptă din răsputeri cu hidra care n-are alt scop decât să-i zădărnicească lui iniţiativele de curăţenie morală a societăţii, cetăţeanul simplu se luptă cum poate, cu indeiferenţa sau cu reaua voinţă a instituţiilor statului. Unul dintre aspectele cronice ale existenţei cotidiene a micului întreprinzător dornic să contribuie la propăşirea economiei de piaţă după puterile sale, o reprezintă relaţia cu o instituţie care şi-a creat o faimă ucigaşă: Inspecţia Muncii! Acestui balaur însetat de sânge de mic investitor i se aduc de ani de zile ofrande în natură, compuse din nervi, aşteptare, busculade, obrăznicie şi lipsă de consideraţie. În fiecare lună, la ghişeele inspectoratelor teritoriale oamenii se calcă în picioare în efortul lor de a respecta legea şi de a răspunde uneori şi celor mai absurde solicitări. Este o veritabilă tranşee ce delimitează, pe de o parte, carnea de tun a acestei dispute, iar pe de alta plutoanele de execuţie ale funcţionarilor publici care-şi perfecţionează tirul şi metodele. Acest război durează de ani de zile şi cruzimea cu care e dus s-a accentuat de când la cârma instituţiei a venit o distinsă doamnă inspector general, înzestrată cu un uluitor talent de a se furişa printre schimbările de miniştri sau de guvernări, în ciuda gabaritului, pentru a-şi duce mai departe opera de umilire a contribuabilului. Este aproape fără termen de comparaţie impoliteţea de care dă dovadă această instituţie care priveşte lipsa de organizare şi de respect faţă de cetăţean ca pe un dat obiectiv.
Editoriale nationale
Mai exista viata dupa Nokia?, de Ioana Lupea, Evenimentul Zilei
"Romania poate invata din lectia germana: cand autoritatile au oprit robinetul subventiilor, Nokia si-a inchis telefonul."
In urma cu 19 ani - candva in 1989, odata cu caderea comunismului - locuitorii orasului Bochum si politicienii germani sarbatoreau mutarea fabricii Nokia din Finlanda, fara sa verse o lacrima pentru somerii finlandezi. Astazi Nokia isi face bagajele pentru Romania, iar germanii au brusc revelatia efectelor negative ale „capitalismului de caravana” si lacomia „lacustelor capitaliste”.
Evident ca revolta protectionista si nationalista a politicienilor social-democrati si crestin-democrati este ipocrita, exagerata, populista si electorala. Distrugerea telefoanelor, renuntarea la ele sau alte gesturi extreme (ce urmeaza, clonarea aparatelor?) nu vor aduce Nokia inapoi. Cel mult vor crea producatorului finlandez o paguba pe care si-o va amortiza cat ai clipi din ochi in Romania cea primitoare si ieftina.
Cozmin Guşă aruncă mănuşa !, de Laurentiu Ciocazanu, Adevarul
Candidatura liderului PIN la Primăria Capitalei alungă plictiseala.
Se fac în curând 20 de ani de la Revoluţie, iar Bucureştiul încă nu s-a trezit din amorţeală. Au fost alegeri din patru în patru ani, după care oraşul a intrat de fiecare dată într-o stare de hipnoză administrativă. Fie ei primari puşi pe îngrăşat în vreme de mandat (vezi Halaicu), orbiţi de cariera publică (vezi Ciorbea), aterizaţi din întâmplare pe scaunul de peste drum de Cişmigiu (vezi Lis), pasionaţi de războaie mici maidanezo-buticaro-pesediste (vezi Băsescu) sau aruncaţi în luptă pe criterii exclusiv politice (vezi Videanu), mai-marii Capitalei n-au împins căruţa oraşului mai mult de câţiva amărâţi de milimetri. [...] Starea de sufocare în care se zbate azi oraşul are legătură mai ales cu faptul că votul bucureştenilor a avut întotdeauna o mare componentă politică, şi prea puţin tehnică. Alegătorii au fost chemaţi să voteze partide, sigle, doctrine pentru că miza era mare: cine pune mâna pe Capitală la "locale" ia o gură plină de oxigen pentru alegerile parlamentare.
Oamenii n-au fost bombardaţi cu proiecte, ci cu hârjoneli politice. Iar rezultatul se vede în stradă. Din această perspectivă, intrarea lui Cozmin Guşă în cursa pentru fotoliul de primar general, anunţată azi în "Adevărul", este o mănuşă aruncată bucureşteanului. Guşă nu are în spate o forţă politică de talia celor care i-au susţinut pe candidaţii care au câştigat până acum primăria. Ceea ce poate fi un dezavantaj, dar şi un avantaj.
Marimea conteaza, domnule presedinte!, de Doru Buscu, Cotidianul
Simbata, 5 ianuarie, cind veneam spre Bucuresti dinspre Pitesti pe un ger imprumutat din Sadoveanu, am fost nevoit sa frinez in graba ca sa nu calc un vultur. Pasarea, cunoscuta in popor ca "uliul mare" (Buteo rufinus), staruia asupra unui cadavru de maidanez (Canis lupus familiaris), pe care lipsa gardului lateral al autostrazii A1 i-l pusese in meniu. Cind zic "autostrazii" sint constient ca fac un abuz de limbaj, dar prefer ca cititorul sa stie la ce ma refer. Da, ma refer la banda aia de ciment amestecat cu bitum, blana, mate, gropi si denivelari, nascuta dintr-o ratacire de-a lui Ceausescu si incaputa pe miinile patate de zerouri ale mai multor generatii de reparatori. A1 e o sosea dubla care in Ungaria, Cehia sau Slovenia ar fi considerata drum periculos. Fara semnalizari, fara protectie intre sensuri si mai ales fara plase externe autostrada Bucuresti-Pitesti e un coridor aventuros placat cu stirvuri, un fast-food deschis non-stop pentru ciorile, corbii si cotofenele din zona. "Romania va intra in UE cu 1.000 de kilometri de autostrada", declara, in 2003, ministrul Transporturilor, Miron Mitrea, la putin timp dupa ce semnase anexele frauduloase cu Bechtel. N-a avut nici un pic de retinere, desi reputatia Justitiei spera ca retinerea sa-i vina din partea DNA. Succesorul Dobre a fost mai modest: dupa mintea lui, in 2007 urma sa avem doar 540 de kilometri de autostrada. In schimb, in 2008 saream spectaculos la 800, iar in 2012 ne plafonam undeva pe la 1.200 de kilometri. Urmatorul mitoman, Berceanu, a aruncat un prudent "420 de kilometri pentru 2007", impingind fantasmele ceva mai incolo, in 2013, cind muntii, dealurile si cimpiile noastre urmau sa gazduiasca 1.800 de kilometri de autostrada. In fine, Orban s-a multumit sa dea cu masina intr-o cofetarie, sa blocheze contractul cu Bechtel, sa-l injure pe Basescu si sa fuga de la locul accidentului.
Filmul mic răstoarnă Oscarul mare?, de Cristina Modreanu, Gandul
O replică memorabilă mi-a venit în cap când am văzut ştirea conform căreia lipsa filmului lui Mungiu de pe lista nominalizărilor la Oscar ar putea duce la modificări în regulamentul evenimentului: nişte români, aflaţi pentru prima dată pe un aeroport american, au exclamat cu înţelegere superioară, văzând ceva hârtii pe jos: „Mare lucru şi America asta, uite că nu sunt în stare să-şi cureţe aeroportul!” Ideea că „nu ne impresionează pe noi nici o superputere” nu datează de azi, de ieri la români, şi iată, există şi elemente care alimentează o asemenea teorie. Nu numai că „nu sunt în stare să-şi cureţe aeroportul”, dar sunt gata să-şi facă şi autocritica când e vorba despre omiterea unui titlu multipremiat precum „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” din lista filmelor străine nominalizate la Oscar. Declaraţia responsabilului cu nominalizarea la secţiunea „film străin”, Mark Johnson, publicată de „Washington Post”, cu privire la o eventuală modificare a regulamentului de alegere a filmelor nominalizate, pentru care va face demersuri imediat după ceremonia din acest an, e un semnal concret în acest sens. „Am greşit, recunoaştem, vom modifica sistemul”.
