Editoriale locale
În alb şi negru..., de Octavian Andronic, Buna Ziua Brasov
Prezenţa preşedintelui Băsescu la bilanţul Parchetului de săptămâna trecută va rămâne una remarcabilă prin modul în care şeful statului a reuşit să manipuleze o instituţie solicitându-i să nu se lase manipulată de presă!
Ca aproape tot ce face dl Băsescu, ca preşedinte, ori nu se potriveşte, ori este împotriva cutumei instituţiei sale este de acuma un lucru de notorietate. În cel de-al patrulea an al mandatului, el continuă să încerce să ajusteze haina croită de Constituţie - bine sau rău - la propriile sale date antropometrice şi de personalitate. Este, probabil, vina democraţiei că printre alte imperfecţiuni care o caracterizează se numără şi aceea de a nu fi capabilă să adapteze mandatele la personalitatea ocupanţilor vremelnici. Pe un astfel de principiu, am fi avut până acum cinci tipologii directoare: câte unul pentru fiecare dintre cele trei mandate ale lui Iliescu şi câte unul pentru mandatele lui Constantinescu şi Băsescu. Cinci principii care să nu semene între ele, care să facă posibile desfăşurări şi acţiuni proprii personalităţii fiecăruia, precum şi schimbării ei în timp. Realitatea este însă că funcţia de preşedinte democrat, una cu totul nouă pentru o Românie aflată cinci decenii sub vreo 3 - 4 dictaturi, a fost gândită de către cei care au trasat parametrii Constituţiei, cu ochii la posibilul şi probabilul ocupant al funcţiei!
Inghetul, de Marius Stoianovici, Monitorul Expres
Există în lume muzee vii. Muzee care au angajaţi plătiţi pentru a juca mici roluri, în faţa vizitatorilor, astfel încît aceştia să vadă cît mai fidel modul în care, cu sute de ani în urmă, trăiau localnicii din acea zonă. Am avut ocazia să vizitez anul trecut un astfel de muzeu în Texas. O gospodină prietenoasă ne-a întîmpinat cu mîinile pline de aluat într-o încăpere în care vatra era încinsă pentru a face pîine. Soţul ei, în costumul epocii, tocmai dădea de mîncare la animale. Pe strada principală am asistat la o bătaie ca-n filme în saloon-ul oraşului, prelungită în stradă, unde s-a tranşat cu pistoalele. Şi tot aşa, ca şi cum nu ar fi fost un muzeu, ci o veritabilă aşezare a acelor timpuri în care vizitatorii au ajuns ca şi cum ar fi alunecat în timp. Probabil acest lucru presupune costuri relativ mari, dar atracţia generată de o astfel de prezentare cu siguranţă va creşte gradul de promovare, rezultînd implicit un număr mai mare de vizitatori şi, normal, o creştere a încasărilor. La noi acest lucru probabil este greu de pus în practică, deşi, pentru început, măcar un ghid profesionist deghizat în castelan ar putea să-i întîmpine pe turişti.
Editoriale nationale
Secretul ruşinos al liberalilor, de Liliana Ruse, Gandul
Vineri noaptea, o vilă de protocol din Primăverii. PSD şi PNL au o nouă întâlnire. Cuvântul de ordine: discreţie totală. Nimeni nu trebuie să afle. Premierul însuşi a renunţat la girofar, din motive de zgomot şi intensitate luminoasă. Sepepiştii merg pe burtă, la propriu. Negociatorii sunt toţi îmbrăcaţi în negru, ca să se strecoare mai uşor prin întuneric. Discuţiile au loc cu lumina stinsă, în beznă. Se vorbeşte în şoaptă.
Ore întregi de discuţii, în care liderii celor două partide şi-au ţinut sub control până şi ritmul cardiac, tot ca să nu se afle.Până la urmă, s-a aflat. PSD vrea să îşi oficializeze concubinajul cu PNL. Mircea Geoană a propus mariajul, Călin Popescu-Tăriceanu a zis pas şi la logodnă. Pentru liberali, PSD e amanta la care ţii, dar pe care nu poţi cu nici un chip să o scoţi în lume: are tot timpul oja sărită de pe unghii, îşi dă cu rujuri stridente şi îi rămâne în permanenţă mâncare între dinţi, chiar şi când bea cafea. Comportamentul ei e uşuratic, conversaţia - plină de gafe. Pudoarea liberalilor nu mai are însă temei. A trecut vremea în care erau aristrocraţi ai politicii şi nu angajau conversaţii decât cu cei din clasa lor. Lupta permanentă cu Traian Băsescu şi războaiele interne i-au lăsat fără blazon, reducându-i la un scop unic – supravieţuirea.
De ce prinde Cotidianul de-abia acum, Cristian Teodorescu, Cotidianul
Primul numar al ziarului parea o publicatie straina. Avea cam acelasi impact ca proprietarul sau, care cu papionul si accentul sau britanic parea si el un strain, desi facea parte dintr-o foarte veche familie romaneasca. „Cine-i Ratiu asta care vine sa ne dea noua lectii de democratie?“ era intrebarea din 1990, dupa ce Ion Ratiu s-a intors in tara si a anuntat ca va candida la presedintia Romaniei.
Un an mai tirziu, intrebarea era „N-avem destule ziare, de a venit si Ratiu sa mai scoata unul?“. Asta l-a facut pe Silviu Brucan sa pronosticheze la lansarea Cotidianului ca ziarul nu va apuca 100 de numere, apoi a ris in stilul lui. Ratiu i-a raspuns ca tine pariul, apoi a ris si el, nu jignitor, ci cu certitudinea ca va cistiga. La numarul 100, Brucan a venit la ziar, raspunzind invitatiei lui Ion Ratiu. A admis ca a gresit pronosticul, dar cu acelasi riset prevestitor de rele. Ghicitorul politic se intorsese in cartierul Primaverii din exilul sau din Damaroaia, era amicul „Adevarului“ si avea intrare libera la Cotroceni. Nu-l inghitea pe Ratiu, de undeva din trecutul in care el scria la „Scinteia“, iar nepotul memorandistilor la BBC. Totusi il respecta, fiindca, spre deosebire de activistii nostalgiei scoliti la „Stefan Gheorgiu“ sau de jurnalistii confuziei nouazeciste intretinute de fosti securisti in curs de onorabilizare sau de ceausistii reprofilati peste noapte, Brucan stia ce facuse Ratiu in timpul exilului sau.
„Vreau să mă fac Traian Băsescu“, de Ovidiu Nahoi, Adevarul
O politică bună înseamnă, în primul rând, oameni bine pregătiţi. Hotărât lucru, "politica" este la noi unul dintre termenii cei mai încărcaţi de imagine negativă. Administraţia este proastă fiindcă primarii şi consilierii sunt propuşi de partidele politice. În sănătate şi în educaţie lucrurile merg rău fiindcă miniştrii şi directorii sunt numiţi pe criterii politice. Până şi parlamentul are imaginea pe care o are pentru că - nu-i aşa? - acolo se face politică. Ba chiar şi elementele ce stau la baza politicii democratice poartă, la noi, un greu bagaj negativ. Interesele care unesc diferite grupuri sociale sunt oculte, compromisul înseamnă cârdăşie. De parcă "interesul naţional" n-ar fi o sumă de interese particulare şi de grup, ci un "ceva" deasupra tuturor, un abur vecin cu Divinitatea. Iar politica n-ar fi un joc al posibilităţilor şi al armonizării diferitelor interese, ci unul de "totul sau nimic".
Ruleta rusească de la Bucureşti, de Ioana Lupea, Evenimentul Zilei
"George W. Bush ar putea avea, pe litoralul românesc al Mării Negre, ultima ocazie să privească cu ochii preşedintelui SUA în sufletul lui Vladimir Putin". Dacă viitorul premier rus va veni la întâlnire. Caz în care Bush ar putea ajunge la vorbele lui Hillary Clinton, „un fost KGB-ist nu are suflet“ şi la concluzia Angelei Merkel după trilaterala cu Dmitri Medvedev şi Vladimir Putin: controversele cu Rusia vor continua. În urmă cu şapte ani, după o întâlnire bilaterală, preşedintele SUA mărturisea liric şi optimist că a surprins esenţa sufletului omologului său rus, un om profund loial ţării sale. SUA îşi permitea să-l trateze pe noul şef al unei Rusii încă în declin cu amabilitate superioară. Înainte de big-bangul de la Praga, americanii răspundeau îngrijorărilor României cu privire la poziţia Rusiei faţă de extindere, cu o fluturare a mâinii în semn de „ce contează?“. De la Praga la Bucureşti s-au scurs numai 6 ani, timp în care Rusia a redevenit o putere pe scena internaţională. Vladimir Putin nu mai este doar patriotul local descoperit de George W. Bush, ci, aşa cum îl numesc unii comentatori, un adevărat luptător al Războiului Rece (Cold Warrior).
