Editoriale locale
UN LOC MIZER SI PROST LUMINAT, de Alexandru Ganea, TransilvaniaExpres
Are Hemingway o proza scurta, chiar foarte scurta, la care ma gandesc uneori, atunci cand citesc, vad sau aud intamplari diverse, care ne macina noua, romanilor, nervii. Se intituleaza "Un loc curat si bine luminat". Povestea este despre un batran si doi chelneri, iar locul este o cafenea. In fiecare seara, batranul vine, se asaza la o masa si sta pana tarziu, exasperan-du-l pe unul din chelneri care nu stie cum sa faca sa inchida mai repede si sa ajunga acasa, la nevasta.[...] Ce loc curat si bine luminat sa gaseasca in Romania pensionarul care primeste o pensie de 250 de lei si are de achitat facturi la intretinere de 300-400 de lei? Sau cei pentru care anuntatele scumpiri ale alimentelor, gazului metan, probabil si ale medicamentelor echivaleaza cu o condamnare la moarte? Sau cei care, pentru a plati un salariu, sunt obligati sa dea statului echivalentul inca unuia? Sau elevii siliti sa invete in sali de clasa prost incalzite ori neincalzite, in scoli fara apa curenta, fara electricitate si cu un WC-focar de boala in spatele curtii? Sau acei copii care - cum am citit ieri intr-un reportaj - trebuie sa mearga 5 kilometri pe jos pana la scoala, iarna-vara, pe un drum pe care pana si tancul abia ar putea trece, si prin paduri bantuite de lupi si ursi?
Bumerangul taxei „ecologice”!, Octavian Andronic, Buna Ziua Brasov
Taxa asta de „primă înmatriculare” tinde să devină o veritabilă emblemă a guvernării liberalo-udemeriste. O emblemă de confuzie, nehotărâtoare, lăcomie şi lipsă de logică.
Strâns cu uşa de procesul promisiunilor populiste, Tăriceanu a părut să întrezărească soluţia unei redresări parţiale: boom-ul automobilistic al românilor. Tot omul vrea o maşină, bineînţeles, de import, şi dacă nu se poate nouă, mai veche dar de marcă. Taxarea acestei damblale, i-au spus specialiştii de la Finanţe, ar mai aduce ceva în haznaua bugetară, tot mai goală.
Zis şi făcut: de mână cu Vlădescu, Tăriceanu a pornit la atac. I-au zis, întâi, „taxă de mediu", aliindu-şi-o şi pe madam Sulfina de la democraţi, că făceau încă parte din guvernare.. Adică, în felul ăsta urma să fie stăvilit afluxul de rable din Occident, dându-se (mai) fiecărui român şansa de a accede la o maşină nouă. Rablele sunt poluante-şi următorul finanţist, Vosganian, s-a întrecut pe sine făcând calcule şi arătând prin ce fineţuri lucrează taxa. S-a renunţat la artificiul de mediu şi a rămas doar o taxă pe primă înmatriculare. Atunci a sărit în sus Comisia Europeană, şi Laszlo Kovacs a anunţat că ne pune la zid pentru încălcarea regulilor concurenţialităţii. „Ba noi pe voi!”-a zis atunci Tăriceanu şi a promis că va pleca personal la Bruxelles să le explice incapabililor de acolo raţiunile profund umaniste ale taxei. N-a ţinut şi Comisia ne-a pus sub „urmărire”. De voie, de nevoie, Guvernul a schimbat macazul. N-a renunţat la taxă, dar a întors-o pe dos: a scumpit-o la maşinile noi şi a ieftinit-o la cele vechi! Aşa cum zicea la început că nu e bine.
Şantaj de import, Marius Stoianovici, MonitorulExpres
Una dintre cele mai bune afaceri din lume a fost şi probabil va fi vînzarea de medicamente. În România postdecembristă, vînzarea de medicamente, în special cele de import, a fost nu o afacere, ci o superafacere. Lipsa de alternative reale a făcut ca un întreg lanţ să profite din plin de pe urma suferinţei oamenilor. Adaosuri astronomice au fost aplicate în special de importatori medicamentelor ce nu de puţine ori aveau aceeaşi substanţă activă, diferind aromele, culoarea şi, nu în ultimul rînd, marca şi ambalajul. Ani în şir, o veritabilă mafie a medicamentelor a controlat acest lanţ, maximizîndu-şi profitul fără să aibă cea mai mică jenă şi fără ca vreun reprezentant al Guvernului să intervină. Vorbim de bani mulţi, de sume cutremurătoare colectate, leuţ cu leuţ, din suferinţă. Recenta depreciere a leului i-a făcut pe respectivii importatori să fie în postura de a-şi diminua marja de adaos şi, implicit, profitul. Acest fapt a generat un refuz al acestora de a importa în continuare medicamente, în aşteptarea unui curs al euro care să-i avantajeze, precum şi o eventuală cedare a autorităţilor în faţa depozitelor goale şi sub presiunea bolnavilor lăsaţi fără medicamentele vitale.
Editoriale Nationale
Magnetul de sub tabla de şah, de Mircea Cartarescu, Evenimentul Zilei
Dacă privim neemoţional eşichierul politic românesc aşa cum arată el azi, observăm că toate partidele, cu excepţia unuia singur, respectă mai mult sau mai puţin regula jocului, pe care şi-au asumat-o de la-nceput. Ele sunt „la locul lor natural“, am putea zice, şi fac ce-au învăţat. PRM-ul e primul când vine vorba de sforăitoare tirade patriotice şi ultimul la condamnarea comunismului al cărui moştenitor direct este. Acest partid, cândva o ameninţare teribilă la adresa democraţiei şi a avansării noastre spre Europa, s-a chircit într-atât, încât curând îl vom avea doar în persoana cunoscutului tribun. Partea proastă cu el este că, fiind un partid mic şi slab reprezentat în parlament, dar plin de „personalităţi“ ca Mihai Unghianu, Eugen Mihăescu, Anca Petrescu sau Vadim Tudor însuşi, a infestat mai toate organismele culturale parlamentare, în care taie şi spânzură. Cum să ne mai mirăm că viziunea culturală, în politica noastră, are o coloratură pronunţat naţionalistă? De asemenea, destui membri PRM au fost sau sunt membri ai Parlamentului European, contribuind la impresia dezagreabilă pe care o lăsăm la Bruxelles. „Ia, eu fac ce fac de mult“, ar putea spune şi PSD. Adică îmi clarific doctrina la nesfârşit, pescuind totuşi permanent în ape tulburi, schimbând o mască cu alta, diluându-mi comunismul „cu faţă umană“ până la un socialism niciodată înfăptuit. La ultimele alegeri prezidenţiale, PSD a fost la un pas de a fi câştigat totul.
Lustraţie la CNSAS, de George Radulescu, Adevarul
Este necesar accesul facil al celor interesaţi la dosarele Securităţii. Născută cu malformaţii şi neasumată de „părintele" ei, Ticu Dumitrescu, Legea de organizare şi funcţionare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a murit după numai opt ani. În acest răstimp, un act normativ „sănătos" şi-ar fi produs efectele şi ar fi aruncat în derizoriu alegaţiile criticilor de conjunctură ai vechiului regim. În paranteză fie spus, mulţi dintre cei care au clamat, şi chiar au susţinut, o asemenea lege n-au dus-o deloc rău nici pe vremea lui „nea Nicu". Pierduţi opt ani printre dosare, membrii Colegiului CNSAS nu au reuşit să spele obrazul celor batjocoriţi în comunism. În plus, persoanele care s-au perindat pe la conducerea instituţiei au rămas „cu onoarea nereperată". Scandalurile cu iz politic şi acuzaţiile de părtinire au curs şuvoi peste Colegiu. CNSAS a trecut brusc, în 2006, de la adormirea „erei Onişoru" la agitaţia suspectă a „epocii Dumitrescu - Turianu - Secaşiu".
Pipaielile cotidiene si o indignare banal-feminista, de Costi Rogozanu, Cotidianul
Daca o prietena, iubita, sora iti spun ca nu pot iesi in oras fara sa fie hartuite intr-un fel sau altul, iar tu ramii indiferent, ar trebui sa stii macar ca ai o problema. Intr-un soi de semeata rationalitate libidinoasa, multi intelepti, mai ales barbati, iti califica isteria legata de drepturile femeilor drept complet nejustificata. Ca asa stau lucrurile pe lumea asta. Barbatii sint vinatori si femeile sint vinatul. Barbatii sint narcisisti si simt nevoia sa marcheze teritorii, sa smulga cu forta dovezi sau macar placeri trecatoare - precum o porcarie aruncata unei tipe sau o pipaiala - pentru incredere in sine. In acelasi timp, ca o compensare inaltatoare, si mai multi barbati urla pentru puritate, moralitate, „curatenie“. N-o sa incetez vreodata sa ma indignez de agresiunile la care sint martor indirect sau direct pe strazi in fiecare zi. Uneori femeile le accepta din motive terapeutice („ce poti face? sa ripostezi si sa-ti mai iei si vreun pumn in fata?“) sau ajung sa caute locuri mai curate, mai civilizate prin Vestul lumii sau nu mai pot trece peste asta si se imbolnavesc de nervi.
News Alert: Se scumpesc acatistele! de Lelia Munteanu, Gandul
Având ca slogan un citat celebru din Pascal – nefericirea oamenilor vine din faptul că nu pot sta liniştiţi într-o cameră – o televiziune de ştiri mi-a schimbat viaţa. Rămân acolo unde mă prinde momentul când dau pe post. Aflu că sunt troiene, că e blocată circulaţia din cauza ceţii, că vijelia smulge copacii din rădăcini, că presiunea atmosferică a coborât atât de jos încât nu poţi umbla decât de-a buşilea, că s-o fi topit ea, zăpada, dar acu’ se prăvălesc din streşini ţurţuri mari în tot oraşul, că se aşteaptă din clipă în clipă o ploaie cu grindină cât oul de struţ, că e atât de frig afară încât oamenii de zăpadă au trebuit să fie acoperiţi cu pături şi să primească un ceai cald, că e atât de cald încât bordurile lui Videanu s-au topit ca nişte lingouri şi curg pe lângă rigole în şuvoaie încinse, că s-a instalat o toamnă atât de aprigă, încât frunzele copacilor, după ce cad, se ridică şi cad din nou, într-un du-te-vino care a astenizat direcţia de întreţinere a parcurilor, că primii ghiocei au fost scoşi de sub zăpadă cu excavatorul. Mi-am pierdut de mult credibilitatea în faţa rudelor, a prietenilor, cu telefoane panicate: „Ai grijă, nu ieşi din casă, au anunţat că va fi...!“
