Editoriale locale
"Fereastra spartă" , de Eduard Huidan, Gazeta de Transilvania
Am surprins, zilele trecute, pe stradă, o conversaţie între cîteva eleve de la o "binecunoscută" şcoală braşoveană. M-a frapat o frază: "Măi, ce s-a îmbătat aia dintr-a noua, mangă s-a făcut!" Discutau despre o ieşire nocturnă, de sfîrşit de săptămînă, o obişnuinţă, se pare, printre minorii încurajaţi de proprietarii de crîşme, bombe, cluburi, baruri, discoteci etc., etc. Am intrat în vorbă cu ele şi, aşa, făcînd pe neştiutorul, am prins din zbor "subiectul" şi le-am întrebat ce muzică ascultă. "House!", a spus, mîndră, una dintre ele. Şi ce înseamnă "muzica house"? Răspunsul a fost de-a dreptul stupefiant: "House plus ecstasy plus alcool egal fericire!" Distracţia începe după "fericire", mai cu urlete isterice, mai cu golirea conţinutului vezicii şi stomacului pe unde nici nu te aştepţi, cu cîte un schimb de pumni, de înjurături, mai un geam spart, "nu mare lucru" îmi spunea una dintre ele, rîzînd şmechereşte. Deşi am mai semnalat "fenomenul" - fără nici o reacţie de la cei care ar trebui să fie primii îngrijoraţi de ceea ce se întîmplă - îl readuc în atenţie, simţind nevoia să fac o referire la o teorie care, pusă în practică, ar putea să ne facă viaţa - şi aici nu mă refer doar la copii, ci la toţi cei care se poartă asemeni animalelor, de la cei care produc contravenţii pînă la infractori - mai suportabilă.
Costul lui Costanda: 9 euro pe cap de locuitor!, de Octavian Andronic, Buna Ziua Brasov
Iată o formulă mult mai eficientă de a intra în TOP 300 fără să faci mare lucru: cumperi drepturi de succesiune litigioase de la cineva. Cu cât mai litigioase, cu atât mai bune.
Găseşti apoi specialişti în contrafaceri care pe bani buni îţi livrează ce document vrei şi cât de autentic vrei. Mergi apoi în instanţă să-ţi ceri drepturile. Nu la oricare, ci la una anume, pe unde deja au trecut dosarele de retrocedare ca acceleratul prin Ciorogârla. Obţii o sentinţă definitivă - nu contează cât te costă - şi apoi somezi autoritatea să te pună în posesie. Cu sediul Primăriei. Sau Casa Poporului, că a fost înălţată pe parcelele tale. Sau ale celor de la care le-ai luat! Cererea e atât de enormă încât nu poate fi pusă în aplicare. Sau dacă poate fi pusă, tratezi cu cineva să nu ţi-o pună, să te plimbe, să te amâne. Şi atunci, cu dreptatea în mână, dai statul în judecată că ţi-a prejudiciat interesele şi că te-a făcut să pierzi 18 milioane de euro! Şi cum cel care ţi-a provocat pierderea e om corect şi de onoare, îţi va plăti banii. Nu din buzunarul lui, ci din vistieria publică. Vedeţi ce simplu e? Nu mai trebuie să cauţi bani ca să finanţezi construcţia de blocuri cu 20 de etaje pe terenul „moştenit” de tine de la moştenitori, să te cerţi cu primăria că nu te lasă să înalţi decât 4 etaje şi celelalte cât mai „retrase” cu putiinţă, sau cu toţi penibilii transformaţi peste noapte în apărători ai spaţiilor verzi.
Editoriale nationale
Un film de cinema, de Cristian Tudor Popescu, Gandul
De mult n-am mai aşteptat cu frică să înceapă un film. Tot felul de binevoitori din şi de pe lângă lumea cinematografului îmi spuseseră despre „Restul e tăcere” cu uşoare schimonoseli minimalist compătimitoare: Mda, e bun, dar nu se mai fac astăzi filme în stilul ăsta.
Măi să fie... să se fi prostit dom’ Nae peste noapte? Să fie o trădare la mijloc şi să n-o ştiu eu? După o jumătate de ceas am răsuflat uşurat – strâmbătorii din nas aveau dreptate: nu se mai fac astăzi filme mustind de inteligenţă cinematografică, filme cu umor autentic, nu băşcălie, filme cu poveste, cu sentimente furtunoase, cu scene şi replici de neuitat, cu lovituri de teatru, cu buget, filme de cinema, ca al lui domnu’ Nae. Astăzi se fac capodopere neorealist fiziologice, jucate la foc mic, cu voce din gât. Bune şi astea, nu încape discuţie, dar de ce mizerabilismul-minimalist trebuie să dea la o parte filmele care scot flăcări pe ecran, ca al lui domnu’ Nae? Cine spune despre acest film că ar fi artificial, teatral, demodat înseamnă că n-a fost în viaţa lui cu adevărat la cinema. Căci tot ce e kitsch şi melodramă aici arde pe dedesubt de dragostea deşteaptă şi fierbinte a lui Nae Caranfil pentru cinema. „Restul e tăcere” e un film popular în sensul chaplinian al cuvântului – poate să placă şi unui critic scorţos şi sincer, cu sine şi cu cititorii, dar şi unei perechi venite să se pupe în sală. Se întâmplă ceva ciudat. Mi-e tot mai greu să continui textul de faţă. Nu vreau să vă vorbesc despre filmul ăsta, trebuie să-l vedeţi. Şi în mod obligatoriu în sala de cinema, nu pe DVD acasă. Eu mă duc să-l mai văd o dată.
Ce cautam in Secolul 91?, de Traian Ungureanu, Cotidianul
Declinul e privilegiul final al culturilor implinite si incheiate. Nimic nu se sfarima si nimeni nu cade cu adevarat fara sa fi cucerit, mai intii, soclul, altitudinea la care se va juca ultima drama. Caderea nu e o piesa pentru figuranti si nu distribuie maretia la bidon. Si din acest punct de vedere am pierdut legatura cu Roma. Cu alte cuvinte, ne-am ratat pina si sfirsitul. Caci spectacolul unei tari in care presedintele povesteste despre tilhari fugiti pe sub oi, in care procurorii sint alergati de ministrul Justitiei, iar o popime autoare de Manuale de blesteme si descintece vrea posturi in administratie nu e o cadere solemna. E impasul inferior al unei culturi care n-a reusit sa se nasca. Unde ne aflam, totusi, daca nu sintem nici dincolo de inceput, nici la granita cu sfirsitul? Raspunsul aberant si exact: nicaieri. Intr-un timp istoric fara sens si continut. Pur si simplu repetam secolul 19. Pe dos. Problema acestui mod de a fi nu e doar coruptia. Problema e degradarea existentiala care urzeste disparitia laolalta, distrugerea unei societati, pe de-a-ntregul. Biserica, pitita in spatele dodiilor din manuale, are o raspundere grea. In loc sa lase secolului postcomunist un ghid de comportament salvator, ea s-a adincit in propria nestiinta si va fi martora incompetenta a destramarii. Nu traim in secolul 21, ci in plin secol 91. Inversul secolului 19. E imposibil, absurd si terminal.
Bucureşti, prăjitura indigestă, de M I. Ionita , Adevarul
Găsirea candidaţilor şi nu strategia electorală este cea mai grea problemă .Pentru prima dată de când se fac alegeri locale după ’89, desemnarea candidaţilor pentru Primăria Capitalei pică greu la stomacurile de struţ ale partidelor politice. Ani de zile, Bucureştiul a reprezentat prima linie a bătăliei dintre stânga şi dreapta. În vremea de dominaţie a pesediştilor, opoziţia a trăit măcar cu satisfacţia că Iliescu şi ai săi nu au câştigat niciodată Capitala.
Pentru destinul politic al lui Traian Băsescu, victoria din 2000 a fost decisivă. La fel, succesul din 2004 care s-a răsfrânt asupra parcursului electoral ulterior al Alianţei DA. Astăzi, Bucureştiul nu mai este atât de mult o luptă între stânga şi dreapta, dar nu şi-a pierdut deloc importanţa ca pradă de război.
Bugetul uriaş, miliardele care abia aşteaptă să fie arondate clientelei de partid şi de stat, impactul de imagine asupra câştigătorului sunt mize uriaşe într-un an electoral şi aşa mult prea încrâncenat. Or, găsirea candidaţilor, şi nu strategia electorală se dovedeşte cea mai grea problemă a principalilor competitori.
Arta seducţiei în politică, Ioana Lupea, Evenimentul Zilei
„După ce s-a afişat cinci minute cu Traian Băsescu la televizor, premierul a obţinut ce şi-a dorit“. Ce face un bărbat uşor complexat de procentele electorale, să-i spunem Călin Popescu-Tăriceanu, aflat la începutul unei aventuri politicoamoroase, pentru a fi mai interesant în ochii partenerului mult dorit, dar indecis? Flirtează jucăuş cu altcineva, un „altcineva“ mai popular şi mai seducător, eventual chiar cu regina balului. Consultările discrete dintre premierul Călin Popescu-Tăriceanu şi preşedintele Traian Băsescu pentru numirea lui Cătălin Predoiu la Justiţie, dar mai ales hârjoana prietenească în văzul lumii, a surprins şi a intrigat. Acesta i-a fost şi scopul secundar, pe lângă dorinţa amândurora de a încheia conflictul ce-ar fi adus curând pierderi de imagine şi lor, şi României. Au fost suficiente o ocheadă şi o strângere de mână, bine puse în scenă, pentru a grăbi evoluţiile din politica românească.
