Editoriale locale
SUMMIT-UL SI COADA CAPREI, de Alexandru Ganea, TransilvaniaExpres
A inceput, vasazica, nebunia summit-ului NATO. Fireste, cand scriu "nebunie", nu ma refer la ce se intampla la reuniunea Aliantei Nord-Atlantice; acolo sunt, nu zic nu, lucruri serioase, discutii si decizii de importanta mondiala. Ma refer la desfasurarile de forte, la initiativele, preparativele si dispozitivele autoritatilor romanesti pentru ceea ce in clasica formulare oficiala se numeste "buna desfasurare a summitului".
Nici de data asta n-am scapat - adica autoritatile n-au scapat - de complexul acela de provincial, de ruda saraca, de la tara, pe care o calca oaspeti de la oras si care isi nenoroceste bruma de economii, isi taie toate orataniile, isi da peste cap gospodaria, traind mereu cu spaima sa nu se faca "de rusine", poftind cu orice pret sa tina "coada sus" (precum stiti dvs. ce vietate), sa nu cumva "sa ne creada musafirii niste sarantoci, niste neputinciosi". Si, in virtutea acestor idei, cu ambitia de a se prezenta mai presus de statutul sau, biata familie gazda se da de ceasul mortii si, iesind din firescul lucrurilor, devine ridicola.
NATO la Bucureşti, de Octavian Andronic, Buna Ziua Brasov
George Bush e la Bucureşti. Pentru a doua – şi ultima oară. Preşedintele american este deja un „fost preşedinte”. America nu prea mai este interesată de ce face el. E interesată mai ales de rezultatul meciului Obama – Hillary. Unul dintre ei va fi – aproape sigur – viitorul preşedinte. Misiunea lui Bush Jr s-a cam încheiat. Mai are câte ceva de reglat cu Afganistanul. N-ar vrea să lase în urmă un al doilea Vietnam (mai ales că Irakul are şanse mai mari). Trebuie însă să-i convingă pe europeni să mai contribuie şi ei cu câte ceva la cruciada antiteroristă.
Bush a venit la Bucureşti cu o agendă cât se poate de clară. Proiectul principal îl constituie Afganistanul. Apoi primirea de noi membri. Jocurile sunt deja făcute. Bush a spus-o şi la Kiev şi la CEC. Alianţa se lărgeşte, în cel de-al treilea val cu încă trei membri. Toţi din Balcani. Congresul Statelor Unite n-a mai avut obiecţii, cum a avut la prezenţa noastră în primul val, de la Madrid. Atunci nu contam prea mult. Au trebuit să vină evenimentele din Iugoslavia ca să se considere necesară prezenţa noastră. Valul actual are o semnificaţie aparte: izolarea Serbiei. Aceasta va rămâne, practic, singură, mai ales dacă şi pentru Bosnia şi Herzegovina şi Muntenegru se va găsi o soluţie în viitorul apropiat. E drept că, deşi Bush zice că le lasă uşa deschisă, sârbii n-au manifestat încă intenţia de a intra în organizaţia care i-a bombardat fără motiv în 1999 şi le-a răpit o provincie istorică.
Editoriale nationale
Aspirină şi ulei de candelă, de Lelia Munteanu, Gandul
Cel mai palpitant spectacol din oraş se joacă gratis în farmacii. Dacă Junghiul de la Sănătate şi-ar face timp să-l vadă, ar contabiliza multe situaţii interesante şi urări de bine adresate lui, familiei lui şi câtorva generaţii de neamuri în urmă. Îl invit pe Eugen Nicolăescu să facem o plimbare prin farmacii. Să ne uităm la oamenii ăia – din ce în ce mai mulţi – re-şi numără banii şi, în ultimul moment, renunţă. Poate ocolim lanţurile de fiţe şi ne înfundăm într-o farmacie de cartier. Acolo unde oamenii vin să spună ce-i doare şi, pentru că nu-şi permit să se ducă la doctor, să ceară o consultaţie, acolo unde când moare un farmacist jumătate din cei care-l conduc la groapă sunt pacienţii lui. Vedem şi ce mai fac, şi ce lefuri mai au. Şi, dacă ministrului Bolii i se face rău, îi căutăm ceva de leac (poate aspirină, la ofertă promoţională cu ulei de candelă). Dar nu cred că-i Nicolăescu aşa lesne impresionabil.
Ce nu vad lunetistii, de emil Hurezeanu, Cotidianul
La inceputul anilor 90, in Bucurestiul ravasit de mineri. Plutea in atmosfera angoasa minoritara a restauratiei. Se ciocneau noncivilizatiile: comunismul national pe cartela cu reformismul sovietic aprobat de KGB si indiferenta excitata a Occidentului dupa singura revolutie singeroasa din rasaritul Europei. [...] Istoria nu iarta gresitilor ei. Iar invingatorii de azi sint deocamdata mai buni decit invinsii de ieri. Fotografiile de familie regala romano-rusa de la 1900, invazia sovietica din l944 (o treime eliberatoare, doua treimi de ocupatie, precum procentele pro-NATO versus anti-Nato din Ucraina de azi), episodul primului Ceausescu si al ultimului Nixon, Teheran 1989 si 2008 (pe scut sau sub scut?), Traian uitind pentru o clipa de florile pentru Laura, Maria facind un semn timid cu mina, alaturi de George, in timp ce Vladimir tocmai isi incalzeste muschii, aplaudat de germani si francezi, sint imaginile acestui film, cu mai multi morti decit vii, cu mai multe amintiri decit promisiuni, care este viata noastra. Intre Est si Vest, forever.
„Facem curăţenie, să trăiţi!”, de Ovidiu Nahoi, Adevarul
Sunt 50 de hippy mai periculoşi decât traficanţii şi şmenarii?
Să lăsăm concluziile despre summitul de la Bucureşti pentru zilele ce urmează – oricum, la această oră suntem încă în plină incertitudine - şi să ne concentrăm asupra unei chestiuni interne. Fiindcă efortul de organizare a evenimentului ne-a oferit deja primele lecţii.
Ce-am învăţat, aşadar? Că putem face curat în cel mai mare oraş al României. Că se pot planta flori, copaci şi gazon în timp-record. Că se pot spăla străzile, că se poate turna asfalt. Că se pot strânge câinii vagabonzi. Că se poate merge fără teamă pe stradă în puterea nopţii, fiindcă poliţiştii veghează.
Că pot fi găsite soluţii pentru o circulaţie nu lejeră – asta e imposibil într-un oraş de mărimea Bucureştiului – dar, în orice caz, umană. Că se poate strânge până şi minunata recoltă de PET-uri şi pungi de plastic de pe câmpiile ţării. Nu numai Bucureştiul, ci întreaga Românie poate arăta mai bine, totul este ca guvernul şi primarii chiar să-şi pună asta în cap.
Solidaritatea, un moft, de Radu Paraschivescu, Evenimentul Zilei
Mi-a rămas pe retină imaginea studentei din Republica Moldova lăsată să moară pe marginea străzii, în miezul zilei. E cel mai dur afiş pentru filmul indiferenţei noastre cotidiene. Revăd scena şi încep să am impresia că trăiesc într-un oraş populat nu de oameni, ci de sisteme fiziologice. În alte locuri, săritul în ajutorul unui suferind (cu atât mai mult al unui muribund) a intrat de mult în reflex. La noi, mecanismul solidarităţii s-a blocat, fără putinţă de depanare. Nu mă bag, nu e treaba mea, nu mă priveşte - iată filosofia nonintervenţionistă care costă zile, săptămâni sau vieţi. Omul prinde contur de insulă. Cuibărit în fotoliu, cu cafeaua alături, el citeşte romane cu mafioţi şi tresare când vede, negru pe alb, chintesenţa Omertei: „Cine e orb, surd şi tace / Trăieşte o sută de ani în pace“. Dar nu-şi dă seama că, prin felul lui de-a se uita în altă parte, preia întru totul reţeta donilor sicilieni sau napolitani. A devenit solidaritatea un moft? Aşa se pare, judecând după ce vedem pe stradă, pe scara blocului, în parc sau în tramvai. Dacă un şofer irascibil iese cu levierul la un pieton surprins de schimbarea semaforului, ne îndepărtăm gracil. Dacă de la uşa vecinului se aude plânsul unei femei snopite în bătaie, ne vârâm vată în urechi. Dacă cineva strigă după ajutor, facem tot ce depinde de noi să nu-l mai auzim.
