Editoriale locale
UN ALT FEL DE CARITAS, de Alexandru Ganea, TransilvaniaExpres
Scriam ieri despre faptul ca sistemul public de pensii a functionat si inca functioneaza ca un fel de Caritas, adica din banii perceputi, luna de luna, de la cei din sistem sunt platiti cei care au iesit din sistem. Treaba asta tine atata timp cat numarul celor intrati in acest sistem este mai mare decat numarul celor care il parasesc. Or, in Romania, daca in 1990 situatia era satisfacatoare din acest punct de vedere, adica numarul celor din sistem era de vreo trei ori mai mare decat cei care il parasisera, de-atunci incoace s-a deteriorat continuu. N-o spun numai eu, n-o spun numai alti ziaristi si comentatori, ci iata, a spus-o unul dintre cei mai mari specialisti din lume in acest domeniu: sistemul de pensii de stat din Romania se indreapta spre faliment! S-a ajuns -inca de acum cativa ani - la o proportie de un pensionar la mai putin de un salariat! Si, daca Germania, de pilda, isi face probleme la perspectiva ca de la aproape 4 salariati la un pensionar, proportia sa scada la 2:1, ce-ar trebui sa ne facem noi, cand numarul pensionarilor il depaseste pe cel al salariatilor? Sepukku?
Cum s-a ajuns in aceasta situatie dezastruoasa nu-i greu de explicat, desi nu mai serveste acum la nimic.
Flat – Tax Tăriceanu, de Octavian Andronic, Buna Ziua Brasov
Am crezut, la vremea respectivă, că incompetenţa, dilelantismul şi lipsa de logică elementară care s-au manifestat în timpul guvernărilor cederiste din perioada 1997 – 2000 nu vor putea fi egalate şi că vor rămâne simple accidente ale istoriei.
Mă văd nevoit să-mi reconsider opţiunile şi să constat că Tăriceanu & Comp au dus toate acele calităţi spre noi culmi, probabil de neegalat. Faptul că trăim în interiorul acestui sistem ne face, de multe ori să nu realizăm enormitatea sau inadecvarea tuturor gesturilor sau deciziilor pe care le poate revela cu adevărat doar detaşarea în timp. Nu este însă cazul situaţiei actuale. De trei ani, guverne incropite cu diletanţi care adesea n-au nici cea mai vagă contigenţă cu domeniile pe care le manevrează, rupte de realitatea forţelor politice care le-au generat, acţionează haotic sau deliberat în domenii neconcordante cu interesul public.
Exemplele sunt nenumărate. Ar fi suficientă, pentru demonstraţie, doar această taxă de primă înmauticulare care, de mai bine de un an, ţine, ilogic, afişul preocupărilor la cel mai înalt nivel, într-un context care marchează tot mai pregnant ruptura dramatică dintre agenda cetăţeanului şi aceea a unui guvern paralel cu acesta.
Cel mai exact diagnostic pentru această stare l-a pus, recent, doamna Susanne Kastner, vicepreşedinte al Budenstagului, care a denunţat politica unui guvern care nu face, în esenţă, altceva, decât să-i, îmbogăţească pe bogaţii tranziţiei, lăsându-i de izbelişte pe cei care au înfruntat-o fără mijloacele elementare de supravieţuie.
Disperare fiscală, de Marius Stoianovici, MonitorulExpres
Multă minte îţi trebuie să ajungi atît de disperat precum guvernanţii noştri, de nu mai ştiu pe ce să pună noi biruri. Impozit pe telefoanele angajaţilor, pe abonamentele de transport în comun, ba chiar pe orice primă sau venit realizat pentru ore suplimentare. Le-au scăpat anumite lucruri. Impozitul pe deces sau cel pe naşteri, impozitul pe aburul ce iese pe coşul centralelor cu tiraj forţat din apartamente. Impozitul pe fumat e pus şi cică mai creşte. Nu înţeleg disperarea aceasta chiar dacă este generată de o foame de bani cum rar am mai văzut. La vremea cînd, în prag de europarlamentare, guvernanţii se grăbeau să majoreze pensiile, au fost întrebaţi de nenumărate ori, inclusiv de subsemnatul, dacă au resurse bugetare care să acopere acele creşteri, binemeritate de altfel. Am fost asiguraţi atunci, din toţi plămînii, că nu există nicio problemă. Aflăm astăzi pe ce se bazau domniile lor: pe introducerea de biruri suplimentare, de parcă zecile existente nu erau de ajuns.
Editoriale nationale
Adam şi Eva, victimele lui King Kong, de Diana Popescu, Gandul
A fost odată o Românie în care orice amărât care tânjea după ţigări la miez de noapte se repezea la chioşcul de la colţul blocului. Acum, dacă are nevoie de şerveţele, scobitori, plasturi cu rivanol sau supă la plic, se repede la mall. Nu contează că plăteşte din greu, e mai important să fie văzut, cu coşul plin, la coada nesfârşită de la casă.
E drept că, prin partea locului, „capitalismul sălbatic” a pus cruce buticurilor de cartier, le-a distrus vieţile micilor comercianţi şi a dat liber invaziei supermarketurilor, hipermarketurilor, mega şi giga magazinelor. Lanţurile de afară au năvălit pe teritoriu românesc, cu gând de pace şi de profit uriaş. Iar românul, care se adaptează rapid, îi alimentează speranţele şi conturile bancare.De curând, un concern străin a anunţat că va investi 300.000.000 de euro pentru un centru de shopping în vestul ţării. Nici un mare oraş al patriei nu se mai poate descurca fără propriul colos comerical. În astfel de malaxoare, populaţia se înghesuie frenetic să-şi cumpere grămezi de ţoale, accesorii şi bijuterii. Are nevoie de toate, pentru următoarea plimbare la mall.
Ce vor patriotii oficiali? de Traian Ungureanu, Cotidianul
Aceiasi patrioti care se si ne inspaiminta, acum, de soarta Natiunii aveau tensiunea perfect normala cind Romania a recunoscut independenta Republicii Moldova. Mai mult, s-au prezentat pe Prut, cu poezii si poduri de flori, spre a lacrima euforic la acest act. Kosovo, sau Albania suplimentara, e un ducat seismic fatat de paranoia si, in cele din urma, de tancurile lui Milosevici. Gestatia a fost o oroare, dar s-a petrecut la vedere. Nu e nimic suspect in aparitia acestei noi hasuri pe harta Europei. Oprimarea atrage separarea. Dezlipirea de Serbia a devenit fapt, de mai bine de zece ani, adica din clipa in care blindatele sirbesti au pornit spre Pristina. Pretentiile Belgradului la intemeierea unei noi casatorii sint bolnave. Un violator nu poate fi un bun petitor. Kosovo incepe insa o viata minata si subminata. Prima functie a noii entitati nu e deloc autonoma. Mai precis, Kosovo are o enorma valoare de intrebuintare negativa. Beneficiarul laborios al noii crize e Rusia. Foarte grabita sa blocheze aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, Rusia a adaugat inca un nivel de nesiguranta in zona.
PSD joacă la matineu, de George Radulescu, Adevarul
Adrian Nastase nu accepta roluri de figurant
Vă rugăm, închideţi telefoanele mobile! Pssst! Linişte! Luminile scad în intensitate, iar cortina se ridică. În PSD se joacă un nou act din piesa luptei pentru putere. O fi ultimul? Puţin probabil! Actorii au avut o noapte grea – insomnii şi negocieri. Spectatorii (a se citi electoratul) par să fi anchilozat pe scaune. De trei ani distribuţia şi intriga sunt neschimbate, iar riscul ca ei să se fi plictisit e destul de mare. Astăzi, Adrian Năstase încearcă să revină la vârful partidului. Mircea Geoană nu e de acord, dar n-are încotro. Dă indicaţii „tactice" de pe margine, de la postul public de radio – „să îşi rezolve problemele de imagine şi de dosar!". Stop! Lovitură sub centură! Preşedintele PSD nu s-a oprit la expresia „probleme de imagine", adăugând şi cuvântul-cheie „dosar". În toamna lui 2007, Adrian Năstase îi reproşa pe blog lui Mircea Geoană că ar şti de faptul că i se pregătesc anumite dosare pe la DNA. Timpul a trecut şi mulţi au uitat. În fundal, fostul preşedinte Ion Iliescu tace şi face. El a dat deja semnalul că ar cam fi timpul ca fostului premier să i se graţieze pedeapsa privativă de... funcţie. De undeva dintr-o lojă, actualul preşedinte Traian Băsescu priveşte cu interes ostilităţile din interiorul formaţiunii ce s-ar fi putut intitula „principalul partid de opoziţie". PSD nu este nici pe departe aşa ceva.
Kosovo şi ce alegem să uităm, de Adrian Gerogescu, Evenimentul Zilei
"În timp ce Iugoslavia se fărâmiţează în continuare, ca un biscuit căzut pe podeaua unei cantine, în noi toţi există un sârb şi un albanez care se luptă". Spre deosebire însă de războiul adevărat, purtat pe criterii etnice în Kosovo, conflictul nostru interior nu durează mult. Alegem rapid o tabără şi ignorăm total argumentele celeilalte, mod de gândire perfect normal într-o ţară în care, dacă nu eşti cu Băsescu, trebuie să fii cu Tăriceanu şi invers. Românii care sprijină necondiţionat cauza sârbă uită că au conaţionali peste graniţa de sud-vest care sunt denumiţi „vlahi“ şi nu au dreptul la educaţie în limba maternă. Sau că România însăşi a apărut pe hartă pentru că, la un moment dat, cei 90 la sută care vorbeau aceeaşi limbă au primit dreptul de a deveni un stat. Ceilalţi uită că nimeni, niciodată, nu a putut (sau nu a vrut) să explice până unde merg aceste generoase principii ale autodeterminării şi independenţei. Kosovo era, din 1999, sub autoritatea ONU. După eşecul negocierilor privind statutul zonei, purtate între guvernul sârb şi cel provizoriu kosovar, acesta din urmă a declarat unilateral independenţa provinciei. Ca girant, ONU trebuia să procedeze asemenea judecătorului care nu le permite juraţilor să părăsească sala deliberării până când n-au căzut toţi de acord.
