Herta Muller a luat premiul Nobel pentru literatură. Minunat! Oricât de tare aş vrea să o ard la erudiţie, până săptămâna trecută n-am auzit de Herta Muller. Înţeleg ca nici dumneaei nu ţine morţiş să mă cunoască, declarând că “Aş înnebuni dacă ar trebui să trăiesc în România de astăzi!”, de unde rezultă că mă face oarecum nebun, eu vieţuind în România. Probabil că sunt nebun, cu siguranţă şi frustrat, foarte fustrat, dar nu despre frustrarea mea discutam aici. Până să transformăm premiul cucoanei ăsteia într-o mândrie naţională kitschoasă, manelistă şi isterică, până să o decretăm un Costel Busuioc al literaturii, până să o decorăm prezidenţial, nu mai bine producem din timp un laureat Nobel al nostru şi numai al nostru?
El nici nu trebuie descoperit, există deja printre noi şi-l cheamă Băsescu Traian. Omul e un talent de la natură, pricepându-se, după cum vom vedea, la mai toate. Politica nu se pune, da?
Dar de ce merită Traian Băsescu premiul pentru literatură? Fiindcă el este întotdeauna, indiferent de ce se apucă, un inovator. Şi acum, puţin istoric: Se făcea că tânărul marinar Traian, aflat pe bricul Mircea (de la bricul Mircea la dricul România e doar un pas, sau două ture de timonă, ca să înţeleagă şi artistul), se găsea în starea, nasoală altminteri, de a fi mistuit de un crunt dor de mă-sa.
Poezia începe infantil, chiar imberb, dacă-mi permiteţi, bucolic şi cu voie bună, nelasând să se întrevadă capodopera ce este, cu autorul, şi personaj central al creaţiei literare, în timp ce contempla nemărginirea albastră. După care, ce se gândeşte poetul, mai “deus ex machina”, aşa (Băsescu ştie cum e cu tehnica asta, inculţilor, nu întrebaţi ce înseamnă că vă faceţi de rahat), şi aici opera sa devine unică în istoria literaturii: bă, ia s-o “omor” virtual eu pe mama şi să trag un catren pe tema simţămintelor mele în faţa morţii ei. În loc să să o dea într-un cyberpunk dystopic, omul trece brusc într-un registru elegiac, de leşină până şi Ovidiu.
Dincolo de stângăcia şi minimalismul rimei, dincolo de subiectul grotesc, dincolo de poezia absolut înfiorătoare, pentru că “înfiorător” este cuvântul ce descrie complet creaţia băsesciană, tocmai această estetică a imaginarului în care autorul se transpune voit şi foarte verosimil este unică. Până la ilustrul Traian Băsescu, arta se făcea în baza experienţelor trăite, de acu’, s-a terminat cu şmenozeala, totul se face în imaginar. Nu degeaba şi-a imaginat că vom trăi bine.
P.S. Treaba cu poezia tiranului e cam aşa: te-ai căcat pe covorul din sufragerie, şi în loc să-ţi fie ruşine de aşa porcărie, tu chemi televiziunile să-ţi filmeze „opera”.
de Mihai Băra
