Ileana Ionescu, o doamnă care a lucrat la „Proiectare” în uzina Tractorul, a plecat pentru prima oară în SUA, la băiatul ei, în 1988. În 1998, şi-a luat cetăţenia americană. Săptămâna trecută, de 1 martie, a împlinit 100 de ani. Biografia ei este de-a dreptul incredibilă. A fost profesoară de bună maniere la un pension, deţinut politic, şi-a crescut singură copiii, în timp ce soţul a făcut 18 ani de puşcărie, a fost persecutată de Securitate... Dar, totuşi, târziu, la bătrâneţe, a reuşit să trăiască în cea mai liberă ţară. La mulţi ani, doamnă Ionescu!
S-au cunoscut la biserică. Era la Galaţi, în 1923, când s-a amorezat de chipeşul soldat care cânta în corul bisericii. Preotul le-a făcut cunoştinţă. „Mi-am dat seama că-i eram dragă după ce mi-a desenat o inimioară pe sugativă. Era să leşin de fericire”, îşi mai aminteşte doamna Ionescu, la 100 de ani. Au avut o nuntă ca în poveşti şi au fost binecuvântaţi cu doi băieţi, Mihai şi Iustin. A fost profesoară de bune maniere la Liceul „Notre Dame” din Galaţi. Picta foarte frumos şi avea o caligrafie perfectă. Viaţa frumoasă s-a terminat odată cu venirea războiului.
I-a murit în braţe. Nu a interesat-o politica, deşi soţul ei, Gică, a devenit prefect. Când au venit comuniştii, l-au arestat. A primit o comdamnare de 18 ani. Fără nici o vină, au închis-o şi pe ea în temniţa securităţii de pe Rahovei. Au luat-o de acasă în capot, iar Iustin plângea după ea. În temniţă, soţia unui fost ministru i-a murit în braţe. Era iarnă şi gardianul arunca apă rece pe podeaua de ciment strigându-le: „Na, dormiţi dacă aveţi chef!”. Când anchetatorii s-au lămurit că nu a avut nicio legătură cu politica, au eliberat-o.
Copiii au fugit în Vest. S-a mutat la Braşov şi s-a angajat la Tractorul, la Secţia de proiectare. A locuit ani în şir într-o magherniţă de pe strada Bălcescu, crescându-şi singură cei doi copii. După 18 ani, Gicu a fost eliberat, cu sănătatea distrusă de anii grei de detenţie. A mai trăit 10 ani chinuit de boală. După moartea soţului, fiul cel mare, Mihai, a fost luat de mai multe ori la Securitate pentru că vorbea „duşmănos” despre regim. A făcut greva foamei ca să plece în America. Până la urmă, după ce a fost bătut crunt, a fost lăsat să plece în SUA, în 1979. Fiul cel mic s-a căsătorit cu o tânără din Germania de Vest şi a plecat şi el. La începutul anilor ’80, Securitatea o dă afară din casă.
Cu cozonacul în mână. Tot ce-şi mai dorea, deşi ajunsese la pensie, era să apuce să trăiască în libertate. Iar America era cel mai frumos vis pentru orice român în timpurile acelea. După mai multe cereri, este lăsată să plece în vizită la fiul ei, în 1988. În forfota aeroportului Kennedy s-a strecurat cu grijă pentru că, în mână, avea un cozonac învelit în hârtie, pregătit pentru fiul ei. „Întotdeauna lui Mihai i-au plăcut prăjiturile făcute de mine. Din acel cozonac a rupt un pic chiar înainte de a ne urca în maşină”, povesteşte doamna Ionescu. Nu s-a mai întors în ţară decât după Revoluţie, ca să-şi vadă prietenele.
Jurământul american. În 1998 a putut să solicite cetăţenie americană. „Nu mi-a fost greu. Preferam să învăţ noaptea tot felul de date despre America. Cine au fost preşedinţii, cînd s-a semnat declaraţia de independenţă şi desigur, limba engleză. Jurământul l-am depus într-o sală imensă, împreună cu o mie de imigranţi de toate naţiile. Am rostit în cor jurământul de cetăţean al Statelor Unite ale Americii. Aripa din stânga era ocupată de handicapaţii în cărucioare. Portoricanii şi mexicanii erau aliniaţi în dreapta. Mi-au dat lacrimile de emoţie”, îşi aminteşte. Avea 87 de ani şi i-a fost destul de greu să se adapteze. Ca profesoară, predase în limba franceză, dar engleza îi era complet străină. A reuşit până la urmă să o înveţe. Şi-a făcut de fiecare dată datoria de cetăţean american. Are chiar o opţiune politică foarte clară: votează tot timpul cu republicanii.
Noră din Indonezia. De când a ajuns în America, a locuit cu fiul ei. Mihai are o soţie de origine indoneziană şi locuieşte în New Jersey. Familia e mare, plină de nepoţi, verişori de origine asiatică. Marea supărare a doamnei Ionescu este că nora sa este înnebunită după mâncarea asiatică. Ea le-a gătit deseori sarmale, ciorbă de burtă sau drob de ciuperci. De câţiva ani, însă, nu mai poate petrece prea mult timp la bucătărie. Până acum câţiva ani, venea aproape anual în Braşov. Călătoria peste ocean cu avionul îi devenise aproape o obişnuinţă. La aeroport, cei care-i vedeau anul naşterii din paşaport făceau ochii mari, nevenindu-le să creadă.
Cel mai de preţ lucru: libertatea. La o editură din Braşov, a reuşit să-i publice, postum, soţului un roman despre sfinţii Constantin şi Elena. Ultima oară a venit acum doi ani. A mers şi a îngrijit mormântul soţului, la cimitirul din Bartolomeu şi şi-a depus actele pentru a fi recunoscută ca fost deţinut politic. De ziua mărţişorului, în 1 martie 2011, a împlinit 100 de ani. „New York Magazine”, ziarul românilor din metropola americană, a publicat un frumos articol aniversar, în care, în final, le mulţumeşte şi doctorilor care au grijă de sănătatea doamnei Ionescu: Agop, Arthur şi Dacia Hazarian. Centenara braşoveancă este încă lucidă, chiar dacă are probleme cu vederea, auzul şi picioarele. Cel mai de preţ lucru, din câte a învăţat-o viaţa, este însă libertatea. Pentru care nu este niciodată prea târziu.
"Toată viaţa mea tânjisem după libertate. În România mi se luase totul: libertatea, soţul, copiii, casa…" Ileana Ionescu braşoveancă, 100 de ani
