Pentru soţii Sofonea, cojocăritul este o tradiţie de familie. Dumitru Sofonea din Drăguş - nea Trăşuc pentru toată lumea! - îşi arată cheptarele şi cojoacele „ca la espoziţie”, pe patul aşternut cu velinţe colorate.
Din tată-n fiu. În Ţara Făgăraşului, tradiţia se ţine cu sfinţenie. Culorile sunt aceleaşi de zeci de ani, iar ordinea în care ele se aştern nu poate fi schimbată: „Începem cu trandafiri negri, apoi vine maroul, nişte roşu, vânăt, ciclameu, verde, şi în sfârşit foxin, o culoare specific Drăguşului (o combinaţie între roz şi mov), ca să se vadă unde sunt făcute”. Nea Trăşuc a învăţat de mic, de la tatăl lui, un cojocar celebru la vremea aceea.
Cojoc pentru rege. „Când s-a deschis muzeul satului de la Bucureşti, tata a lucrat acolo. Într-o zi, i-a trecut pe dinainte un băiat de vro 16 ani, îmbrăcat nemţăşte, la costum de vânătoare, cu teacă. Când a ajuns în faţa lui, s-a răsucit pe picioare, s-a întors spre domnul aranjat de lângă el şi a zis: «Tată, eu vreu cojoc»”. Era principele Mihai. Nici n-a apucat bine să ia măsura, şi deja oficialii scriseseră la standul lui: „Aici se face cojocul marelui voievod de Alba-Iulia, Mihai de Hohenzollern”. A primit diploma de măiestrie de la rege, pe care mai târziu, de teama comuniştilor, a ascuns-o între grinzi, până au ros-o şoarecii.
Prietenie cu Arghezi. Marele poet Tudor Arghezi i-a cunoscut pe soţii Sofonea la un târg la Bucureşti, în ‘63. Atât de impresionat a fost de migala cojoacelor, încât a ţinut morţiş să ajungă la Drăguş, pentru a vedea cu ochii lui cum se lucrează acestea. „De fiecare dată când venea la Drăguş, aducea jucării pentru copii. Ba am fost şi noi o dată la dânsul, pe strada Mărţisorului în Bucureşti, şi ne-a plimbat cu automobilul prin toată capitala”, îşi aminteşte Valeria, care pe vremea aceea era o fetişcană proaspăt căsătorită. Au legat o prietenie specială, care a durat aproape patru ani, până în clipa în care poetul s-a stins din viaţă.
Meşter renumit. Vestea că la Drăguş există un meşter cojocar priceput s-a răspândit cu viteza vântului. Au cusut cojoc chiar şi pentru Nicolae Ceauşescu. Indira Gandhi, prim-ministrul Indiei, aflată în vizită în Romania, s-a minunat mult de cojoacele lui nea Trăşuc. După ce le-a văzut, a ţinut morţiş să afle cât costă o haină atât de meşteşugită. „Doar 100? La noi ar costa 1000. Asta e artă şi arta trebuie plătită”, a zis ea şi a zâmbit, înfăşurată, toată, în haine albe.
Cheptare pentru ambasadori. Patru ambasadori americani şi-au comandat cheptare la ei, alţi trei au ţinut să-i felicite personal. Cu Michael Guest s-au plimbat la braţ, lui Rosapepe i-au vândut o traistă. Ambasadorul Mecker şi-a trimis fetele în vacanţă la Drăguş, să vadă cum se face fânul, cum se adună cu carul cu boi şi cum sar vara cosaşii prin iarbă. Au fost bine plătiţi şi de Ion Ţiriac, căruia i-au cusut un cojoc în timp record.
Familie frumoasă. Seara, când e prea târziu ca să mai vină musafiri şi lumina prea slabă ca să mai coasă, nea Trăşuc şi Valeria lui stau de poveşti despre cei cinci copii ai lor, din care patru au făcut facultăţi, tot din banii câştigaţi pe cojoace: două fete şi trei băieţi, risipiţi toţi prin ţări străine, unde o duc bine şi câştigă bani. Şi mai povestesc cei doi soţi despre călătoriile în străinătate, unde au avut „tâlmaci” şi au băut suc natural „de se vedea fibra de fruct prin el. Valeria e tot timpul în preajma lui nea Trăşuc, foarte grijulie. „Are aparat la inemă şi n-are voie să se ostenească”, spune femeia.
Toate anotimpurile, pe un cojoc. Cojocul e un corset din piele grea, întărită cu pojiţe negre şi înflorată, toată, cu roşu. Doua feţe ca două scuturi care te apără de orice vreme rea, cu o deschizătură cu bumbi, undeva în lateral. Artiştii cojocari spun că anotimpurile care se fugăresc unul pe altul de la spatele cojocului la închiutoare, şi de la betelie până sus, la guler: „Primăvara e verde, vara e roşie, toamna e maro şi iarna e vânătă. Iar aici, pe cheptar, am mai desenat flori, munţii cu brazii, marea şi câmpul cu trandafiri”.
