De obicei aleg titlul la final. De data asta aproape că „s-a scris singur”, ca rod al unor gânduri (poate chiar fixaţii) din ultima vreme. Foamea cu F atotcuprinzător. Sau... foamea, printre altele, cum ar fi somnul, frigul, nedreptatea, nepăsarea. Dacă fiecare cuvânt ar avea corespondent în figurile geometrice, foamea ar fi un cerc în geometria planului şi o sferă perfectă în geometria spaţiului. Îl rosteşti cu gura deschisă, cel puţin aşa s-a nimerit în limba română, insistând pe „oa” ca un copil nerăbdător, ca un bătrân fără speranţă. Un diftong care te duce cu gândul la acel scâncet al bebeluşului nemulţumit, poate din pricina scutecului murdar sau dornic numai de-o îmbrăţisare. Sau pur şi simplu înfometat. Foamea. Un gol în stomac, intensificat de trecerea timpului, până ce secundele se transformă în minute şi minutele în ceasuri şi zilele în săptămâni. Un test al răbdării. O lecţie. Un sentiment al perfect logicului şi al absurdului deopotrivă, atunci când stomacul e suficient de plin încât să-ţi permită formulări coerente şi definiţii plastice. Un infern trăit clipă de clipă în orice colţ de lume. Foamea. Degradantă şi înălţătoare. Prea degradantă, mult prea. La început doar un şarpe care îţi dă târcoale. Cu fiecare apropiere îţi reinventariezi resursele. Atingerea lui îţi aduce senzaţia de greaţă şi leşin, iar când te trezeşti e deja în tine, un gol, un nod. Foamea. Sursa umorului negru cinic din bancurile cu somalezi. Mai degrabă vom scoate în afara legii bancurile cu homosexuali, evrei, negri, niciodată pe cele cu somalezi, ei nu sunt aşa supărăcioşi. Foamea care ucide într-un soi de legitimă apărare. Periculoasă afirmaţie, instigăm la violenţă? Foamea care scoate oamenii în stradă cu sicrie şi cruci pe care sunt trecute numele semenilor lor mai înstăriţi, ale guvernelor şi ale politicilor aberante. Foamea care apropie cuţitul de os. Foamea într-o sapă de lemn, într-un chior devalorizat, într-o coadă la ulei vărsat, într-un porumbel alb penibil şi mincinos. Foamea care îţi arată cât eşti de animal şi cât de lung e delirul până vei cădea definitiv. Foamea de a fi sărit peste un prânz. Şi foamea cu care te identifici în fiecare zi, pierzând noţiunea timpului, supravieţuind pe baza unui calendar aparte, cu liniuţe care bifează şi apoi se şterg de la sine, numărând crescător, descrescător, hiperbolic, pe sărite. Foamea. Ceva personal.
de Alina Bârsan
