Citesc o mulţime de comentarii despre decizia lui Băsescu de a merge mai departe cu “iepurele” Negoiţă. Ignorînd, a doua oară, propunerea majorităţii parlamentare. Cei care analizează fenomenul marşează, de regulă, pe ideea că ar fi un gest iresponsabil, necugetat, unii mergînd pînă la concluzia că mintea preşedintelui-candidat a intrat în regim de avarie! Iresponsabil, faţă de starea în care se află ţara, sigur că e. Dar nu neapărat necugetat. Mutările, am motive să cred, au fost atent gîndite.
Toate acţiunile preşedintelui în legătură cu guvernul, din iarnă-ncoace, s-au făcut cu gîndul la “efectul Tăriceanu”. Să rememorăm, succint. În primăvara lui 2005, cînd a simţit că premierul de atunci devine prea influent, şi că nu prea mai răspunde la comenzi, l-a momit cu alegerile anticipate. Primul impuls al lui Tăriceanu a fost să accepte. A revenit repede, cînd şi-a dat seama că Băsescu vrea să scape de el. Atunci şi-a atras porecla de “Răzgîndeanu”. Imediat, au început presiunile, asupra sa şi a Partidului Naţional Liberal. Pe de o parte pediştii din guvern, iar pe de alta “coloana a cincea” din partid, i-au făcut viaţa un iad premierului- şef de partid. Preşedintele a insistat, direct sau prin interpuşi, să se unească PNL cu PD, într-un mare partid popular. Care ar fi devenit partidul prezidenţial! Liberalii n-au “muşcat”.
A produs apoi ruptura PNL, din care s-a desprins grupul lui Stolojan. Nici asta n-a mers, disoluţia PNL nu s-a produs, dimpotrivă! N-a reuşit decît să-i îndîrjească pe liberali, şi să-l determine pe Tăriceanu să caute soluţii “pe piaţă”. Abil, acesta a ştiut să-i ţină aproape pe udemerişti, apoi să ejecteze PD, devenit între timp PDL, din guvern, în momentul în care a fost sigur de susţinerea greilor din PSD. Cărora le convenea de minune să se poziţioneze astfel: nu erau în guvern, dar profitau de actul guvernării! Nu mai insist, cunoaşteţi “epopeea” legii pensiilor, ca să dau un singur exemplu. Astfel, Băsescu a fost pus în situaţia de a ataca fără succes un guvern minoritar, fără să-l poată demite pe primul ministru, deoarece Constituţia fusese modificată ( şi) sub acest aspect, mai ales prin insistenţele parlamentarilor pedişti, în frunte cu Emil Boc!
După alegeri, Preşedintele a încercat să refacă Alianţa DA, cele două partide fiind, doctrinar, compatibile. N-a reuşit, miza fiind, din nou, premierul! PNL, păţit, ar fi intrat în combinaţie, doar dacă ar fi numit şeful cabinetului. Tot Tăriceanu! Ceea ce Traian Băsescu nu mai putea accepta. Aşa că, a mers pe soluţia B: i-a “adormit” pe pesedişti. Care, flămînzi, după 4 ani de opoziţie, au intrat într-un guvern făcut de Băsescu şi cu premier pedelist. Mare greşeală. A ieşit ceea ce ştie toată lumea: PSD a plecat, forţat, din guvern, apoi au picat cabinetul Boc 2 şi “soluţia” Croitoru.
Ce putea face Băsescu în aceste condiţii? Să-l accepte pe candidatul noii coaliţii, Johannis, era exclus. Dacă se realege ( posibilitate care trebuie admisă, oricît de fani Crin sau Geoană am fi), rămîne în braţe cu un alt guvern… Tăriceanu! Cum să scapi de un premier sas, susţinut de o coaliţie? Nici o şansă! Aşa că a venit, la cacealma, cu soluţia Negoiţă. Parcă anume făcută spre a fi respinsă, mai abitir decît Croitoru. Dar, repet, Traian Băsescu nu avea loc de întors. Lui nu-i place să fie la mîna altora, să nu poată butona cînd are chef. Chiar dacă va cîştiga, posibilitate, se zice ( analişti, sondaje etc) tot mai redusă, ar fi o victorie a la Pyrrhus. Va avea de gestionat, cu cine ştie ce guvern (chiar dacă ar forţa alegeri anticipate), o ţară prăbuşită. De el însuşi, în primul rînd. Mai ales datorită coşmarului pe care i l-a provocat ani la rînd Tăriceanu!
de Adrian Teacă
