EDITORIAL: Vâslind prin rahat...

Găinarii tranziţiei s-au antrenat şi ei din ’90 încoace, s-au antrenat, însă, pentru olimpiada mârlăniei, opulenţei, manelăriei, prostului gust, parvenitismului şi a ţărăniei. Din democraţie şi capitalism, melteanul a înţeles doar că poate face ce vrea şi că el trebuie să fie proprietar, fiecare la nivelul lui, dar proprietar, de preferat pe domeniul public. Rahatul uman post-decembrist îşi revendică înarmat cu cuie locul de parcare pentru care nu plăteşte, îşi lasă Q7-le urcat pe trotuar, se dă cu ATV-ul pe unde are poftă, îşi cumpără şalupă şi crede că lacurile ţării sunt proprietatea lui. Rahatul românesc are o singură îndeletnicire, la care, este adevărat, excelează: transformă totul în rahat, pe care-l deversează apocaliptic şi cu presiune, în jurul său. Aşa se face că, în urmă cu ceva timp, Constantina Diţă-Tomescu, antrenându-se la Snagov pentru a reprezenta o Românie care n-a făcut nimic pentru ea, primeşte recunoştiinţa românească sub forma unei beri aruncate în faţă de un puhav care pesemne că nu mai putea să o tranforme în rahat, din prea plinul burtoacei sale fiind nevoit să o arunce pe geamul Mercedesului, simbol al prosperităţii mioritice, alături de burta anterior menţionată. Tot la Snagov, neamul prost şi-a făcut casă de vacanţă, unde să se odihnească, surmenat de la atâta odihnă mentală de oraş. Canalizare la Snagov nu prea există, până şi fosa septică era un lux, dar producătorul de rahat nu se împiedică într-un ciot, deversând plin de convingere tot rahatul în lac...tone de rahat. Rahat pe care-l brăzdează mai apoi cu şalupa, într-o bucurie tâmpă care-i ocupă timpul până a doua zi, când o ia de la capăt. „Nişte fete” care fac parte din lotul olimpic de canotaj îi invadează proprietatea, deranjându-i karma ce duhneşte de la o poştă a rahat...cum, oare, îşi permit ele să facă performanţă vâslind prin rahatul pe care l-a produs el? Aidoma unui câine, el îşi marcase teritoriul cu propriul rahat. Să mai spună cineva că România nu e o ţară de rahat!


de Mihai Băra