Contrar primilor teoreticieni ai comunismului, care considerau că după revoluţia comunistă glorioasă, odată ce masele, sub conducerea clasei muncitoare, au preluat puterea, zdrobind sub călcâi „duşmanii de clasă”, cei rămaşi urmau să construiască într-un elan fratern „societatea comunistă”, în pace şi bună înţelegere.
N-a fost să fie aşa. Stalin a considerat că o prematură relaxare le-ar da oamenilor timpul şi starea necesare să gândească. Iar când gândeşti, şi nu doar execuţi ordine, îţi vin idei. Rămaşi între „fraţi”, acum, fără ameninţarea permanentă a duşmanului care obligă la solidaritate, ar fi putut începe să pună întrebări. În vreme de război, de revoluţie, reprimarea oricât de brutală a celor care refuză să se „integreze”, să facă „front comun” în faţa unui duşman periculos, perfid şi ireductibil, devine justificată şi necesară.
Revoluţia nu admite nuanţe şi nici prea multe compromisuri. Astfel, Stalin a proclamat că revoluţia nu s-a încheiat, ea continuă chiar şi după victorie, identificând mereu noi duşmani. Revoluţia, de fapt, nu se încheie niciodată. Revoluţia e permanentă.
După dicţionar, tranziţie înseamnă: „trecere (lentă sau bruscă) de la o stare la alta, de la o situaţie, de la o idee la alta”. Ce au uitat să spună teoreticienii revoluţiilor trecute de la catifea la sânge, este către ce se îndreaptă tranziţia noastră şi, mai ales, când se opreşte.
Să nu-mi vorbiţi de „tranziţia către o economie funcţională de piaţă”! N-aş şti dacă să râd sau să vomit. Şi ar fi păcat să-mi stric tastatura înainte de a apuca să vă întreb: care economie funcţională de piaţă? Cea pe care am atins-o, declarativ (fie şi parţial), ca să fim admişi în Uniunea Europeană şi care duduie de ne tremură chiloţii? Cea din Statele Unite, modelul arhetipal, care ne-a băgat pe toţi în r...ecesiune şi are nevoie acum de injecţii masive din partea statului pentru a... supravieţui? Unde să căutăm modelul pe care trebuie să îl atingem? În Europa, unde fiecare guvern mai de la Vest îşi apără sau îşi impune cu străşnicie firmele naţionale, fără a lăsa atotputernica şi mântuitoarea „piaţă” să „regleze” toate mecanismele şi să corecteze toate dezechilibrele?
Fără un model clar, fără o ţintă precisă, ne-am trezit astfel prinşi într-o „tranziţie permanentă”, ca un tren gonind în noapte, cu mecanicul beat, printre semafoare defecte, spre „luminiţa de la capătul tunelului”.
În numele tranziţiei permanente, orice sacrificiu e justificat şi necesar, orice ingerinţă externă, binevenită, orice amânare a bunăstării, inevitabilă, orice speranţă, mereu trezită înainte de alegeri e zdrobită imediat după.
Revoluţia „permanentă” a avut totuşi un sfârşit. Oare când şi cum se va termina „eterna tranziţie”?
George Nistor
