Ăsta e cel mai prost editorial pe care îl scriu în cea mai proastă ţară, aflată în cel mai prost moment al existenţei sale recente. E prost pentru că n-are subiect (nici predicat, de parcă ar mai conta asta), e prost pentru că nici măcar nu-şi identifică subiectul.
Aş fi un prost să scriu despre casete: sunt toate false, în România nimeni nu-şi bate copiii, nimeni nu ia mită, fie ea şi electorală şi, mai ales, nimeni nu face sex oral. Cu o singură excepţie, ziariştii angajaţi la mogulii răi, şi aici mă calific. Cei care lucrează la mogulii buni, sunt profesionişti desăvârşiţi. Casetele sunt făcătura lui George Lucas şi fac parte dintr-un mic ghid de manipulare.
Prost aş fi să scriu despre proşti şi prostănaci, despre trădare şi trădători. Prostănacii cred că dacă se organizează un al treilea tur, ar câştiga detaşat, proştii nu s-au învăţat încă cu Traian Băsescu şi tot îşi doresc guvernare alături de el. Păcat, aveau o şansă unică în viaţă, aceea de a-l lăsa pe magraon să-şi facă mendrele cu ţara: poporul înfometat, rămas fără serviciu şi dornic de sânge, putea avea grijă, ca şi în cazul altor dictatori, să tragă adânc în piept aerul tare al rafalei plutonului de execuţie. Dar nu, ei au preferat să aibă lumea în mâini şi să nu ştie ce să facă cu ea. E un cerc restrâns şi exclusivist, ce-i drept, dar tot un cerc de proşti...
Prost aş fi să mă bucur că vine Crăciunul, într-o Românie încă paralizată şi speriată să se trezească la o realitate în care afişele electorale, condamnarea comunismului şi mogulii nu ţin de o foame care va ucide din ianuarie încolo. Prost aş fi, aşadar, să mă tem de porcină, atâta vreme cât există FOAMEA.
Prost aş fi să plec acum, când începe spectacolul pe care-l aşteptam de douăzeci de ani.
de Mihai Băra
