Am uitat ce ne-am dorit când eram copii, am uitat ce ne-am propus când eram adolescenţi, am uitat ce am sperat când am intrat, în sfârşit, în viaţă, independenţi şi dornici de aventură. Facem naveta obosiţi între somn şi servici, visăm pe ecranul televizorului şi dormim în noaptea scurtă gonindă spre week-end a maturităţii noastre. Avem probleme, avem datorii, avem copii, avem o mie de lucruri de făcut şi niciodată timp pentru a visa, odată treziţi, cu ochii deschişi. Pentru a visa la societatea pe care o credeam posibilă, înainte de revoluţie, într-o Românie liberă. Pentru a visa la prietenii pe care i-am crezut mereu aproape. Pentru a visa la toate iubirile interzise.
Ni se servesc vise pe bandă rulantă. Filme, emisiuni, reviste, un carusel de imagini colorate, de personaje neverosimile, de poveşti incredibile care prind pentru o clipă viaţă pentru a dispare apoi în uitare, gonite de următoarele. Nu mai avem visele noastre, nu mai avem dorinţele noastre. Totul e prefabricat, calculat, cântărit şi frumos ambalat. La trezire însă, rămâne undeva un gust amar. Pe care nu avem însă timp să-l înţelegem, pentru că o luăm din nou de la capăt, striviţi sub şenila cotidianului.
Am visat la o lume mai bună. Ni s-a spus că este posibil, dar trebuie să luptăm pentru ea. Unii au murit pentru acest ideal, pentru un astfel de vis. Apoi ni s-a spus că „greaua moştenire” amână împlinirea speranţelor noastre dar că aşteptarea va fi răsplătită...
Cei 20 de ani nu au fost necesari pentru a ajunge la o democraţie care nu a existat şi nu va exista niciodată, nici la o „economie de piaţă” care nu există, de asemenea, decât pe hârtie. Cei 20 de ani au fost necesari pentru ca oamenii să-şi uite speranţele iar cei tineri să nu înveţe niciodată să viseze la altceva decât ceea ce li se oferă pe raft.
George Nistor
