Mi-a revenit întrebarea în gând zilele acestea, urmărind “tăvalugul” media declanşat de nenorocitului de sistem sanitar care, cum se vede, acum când este “deschis” de “bisturiul” civic căruia i s-a dat undă verde, e plin de “puroi.”
Deodată, auzim şi vedem, în avalanşă, cum pacienţii sau familiile acestora spun în gura mare ce au păţit prin spitale, cum au pătimit din greu, cum unii au şi murit din cauza indiferenţei, indolenţei sau neştiinţei medicale. Cum medici, asistente sau infirmiere nu mişcă un deget dacă nu le dai şpagă. Cum aştepţi, umil, să se îndure cineva să te consulte, să te aline, să te scape de moarte sau, banal, să-ţi aducă o ploscă şi să-ţi schimbe aşternutul murdar de sînge şi ud de transpiraţie sau să îţi înlocuiască bandajele lipite de răni fără să te doară.
De parcă toate acestea se întâmplă abia acum, abia acum s-a produs, inxeplicabil, cataclismul în lumea halatelor albe doar pe dinafară. De parcă, până acum, pacienţii nu ştiau cum să ajungă mai repede pe mâna cadrelor medicale care îi aşteptau pline de dăruire şi dragoste frăţească să îi oblojească şi să îi vindece de suferinţele trupeşti.
Când, de fapt, ele au intrat, prin repetarea lor zilnică, într-un banal cotidian, povestit la cozi, în autobuz, pe stradă, oriunde un om vorbeşte cu alt om. Nimeni nu se mai cutremură, nimeni nu se mai îngrozeşte, nimeni nu are niciun fel de reacţie. Mai mult, astfel de confesiuni au devenit un fel de îndrumar oral pe care îl poţi folsi cu oarece succes dacă eşti nevoit să ajungi la spital. Stii ce ai de făcut ca să te cruţi cât de cât.
Dar nu cinismul unor astfel de falşi Hipocraţi este revoltător ci muţenia de ani a celor care trec prin situaţii limită şi tac, deşi ar trebui să ţipe zilnic în gura mare, ceea ce ţipă abia acum, când media a început “drenajul.”
