Slavă domnului că mai există şi aceasta pentru că la unanimitatea corului care ridică în slăvi acordul fără de care economia României se va prăbuşi brusc în hăurile cele mai adânci după ce înregistrase cele mai ameţitoare creşteri, mai lipsea doar bătutul din palme la unison, sacadat, pentru a ne aduce aminte de vremuri pe care le consideram apuse.
Nu o să intru şi eu în polemica discutării oportunităţii acordului pentru că nu a fost o decizie luată după îndelungi şi înţelepte răsuciri de argumente. A fost o luptă surdă, în anumite sfere ale puterii de care noi nu avem habar între cei care voiau să ne impună (da, acesta e cuvântul) acordul şi cei care au încercat, fără succes, să reziste. Am rămas doar cu oboseala creierului în faţa argumentelor răscoapte şi inconsistente pe care oameni serioşi care încearcă din răsputeri să pară că ştiu despre ce vorbesc ni le repetă hipnotic la televizor. Totul nu e decât un sirop, cam subţire, menit să îndulcească pilula amară a adevărului că nu ne controlăm destinul, ca ţară, că intrarea în Uniunea Europeană nu ne-a ajutat cu nimic în faţa presiunilor externe, că trebuie să începem noi „curbe de sacrificiu” şi să strângem cureaua în timp ce privim prostiţi, cu nasul lipit de vitrina televizorului cum unii „reuşesc” să se îmbogăţească în continuare, chiar în condiţii de criză, în timp ce ne explică savant că orice creştere a nivelului de trai pentru omul de rând înseamnă prăbuşirea automată a economiei şi că pentru un bine care ni se promite de decenii dar care nu mai vine niciodată, trebuie, din nou, să suferim.
George Nistor
