Ieri să tot fi bifat vreo trei decade, trăite integral pe meleaguri mioritice. Prima frustrare apare chiar aici: în loc să fi plecat în concediu prin străinătăţuri, ai mei părinţi s-au gândit să mă facă român, probabil pe motiv că „la stat e mai sigur”.
În ăştia treizeci de ani, în funcţie de optimismul arătat, datorită, sau din cauza României în care vieţuiesc, se poate spune că am trăit şi văzut câte nu i se arată unui englezoi gomos într-o viaţă.
La 10 ani, am prins momentul „Mircea, fă-te că lucrezi!”, şi l-am auzit pe bunicu’, anticomunist convins, altminteri, zicând „băiete, mie nu mi-e frică de terorişti, mi-e frică de ce va fi dup’ aia”. Şi câtă dreptate avea! Uneori mă întreb dacă nu cumva era reîncarnarea lui Nostradamus.
Imediat am fost martorul unor fenomene unice la nivel mondial: golaniada şi urmarea ei firească, mineriada. Bine, dacă e să fim riguroşi, le putem privi ca pe nişte expresii româneşti pentru flower-power şi punk. Şi la ei, şi la noi s-a lăsat cu capete sparte, fondul muzical diferind. La ei era cu „Anarchy in the UK”, la noi cu „IMGB, face ordine!”. Mişto, oricum, mie, unuia, mi-a plăcut!
Am mai prins Caritas-ul, dar şi favoritul meu, FNI-ul, unde Vântu a spoliat o armată de prostovani care cereau să fie fraieriţi, pe motiv că-s mult prea proşti. Şi asta mi-a plăcut mult, parol, m-a uns pe suflet, făcându-mă să mă simt măcar mediocru, dacă nu chiar să mă suspectez de vagi urme de inteligenţă. Tot aici i-aş aminti pe marii Truţulescu, Mudava, Ioana Maria Vlas, Omar Hayssam, Necolaiciuc, Mischie, guru Bivolaru, popa de la Tanacu, Dan Diaconescu în direct, Ogică, Lazarus, Magda Ciumac, blonda lui Capatos (sau Bote, înţeleg că se confundă), Poponeţ, Naomi, Nikita, Anna Lesko, chiloţii lui Cioacă, elevul porno, micul Boc şi ţâţoasa Nuţi, anticomunistul ceacâr şi, cu voia voastră, idolul lu’ Crin Antonescu, Tudor Chirilă.
Dar cel mai mult şi mai mult mă bucur că sunt contemporan cu Bercea Mondialu’. Eu doar mă bucur, alţii, mai norocoşi, câştigă, în interesul poporului suveran, alegeri la braţul său, după care, normal, se încuscresc. Restul e can-can!
de Mihai Băra
