E greu să-ţi dai seama ce-i în mintea unui om. E şi mai greu să-i ghiceşti gândurile într-un decembrie atât de... (aici completează fiecare), după un an atât de... Sunt cel puţin două momente într-un an când se impune o mică (mare) inventariere: a ceea ce ai câştigat şi a ceea ce ai pierdut, a ceea ce ai fost şi ce ai ajuns, a ceea ce s-a putut şi ce n-a fost să fie. Ziua de naştere şi sfârşitul anului. Două aniversări ale unui final de ciclu care se confundă cu începutul unei serii noi fără pauză între, fără niciun spaţiu gol sau timp mort. Deşi, da, avem senzaţia câteodată că pedalăm în gol şi n-am fost în stare să legăm două idei, darămite două fapte, între un răsărit şi un apus de soare. Însă chiar şi în acele clipe un ceas ticăie, calendarul adulmecă întâlnirea cu următoarea foaie, iar noi rămânem legaţi de o rotiţă a timpului, de un spaţiu până la urmă destul de limitat şi de un context fără de care şi destinul nostru ar fi altul. Acum câteva zile făceam „săpături” pe internet pentru o emisiune retrospectivă a ciudăţeniilor lui 2009. Am adunat sute de titluri, unele caraghioase, altele de-a dreptul înfricoşătoare. Am rememorat momentele nebune ale acestui an nebun, căruia ursitoarele i-au prezis cu mult înainte de venirea pe lume o criză mare şi lată. În jurul ei au avut grijă analiştii să construiască apocalipse pe bandă rulantă şi să ne zguduie din temelii un echilibru oricum destul de precar. Ieşirea din criză nu înseamnă un final fericit de basm, când binele a învins răul iar leşurile zmeilor stau agăţate de stâlpii împărăţiei în semn de biruinţă. E din ce în ce mai greu să faci previziuni; cu toate că specialiştii de toate soiurile se înmulţesc considerabil şi orice papagal simte nevoia să ciripească în public din preaplinul geniului său vizionar. Adevărul e că nu mai ştim nimic şi înţelegem tot mai greu, mai de-a-ndoaselea. În funcţie de interesele celor care alimentează discursurile acestor „specialişti” şi, mai ales, în funcţie de propriile noastre crize, acelea individuale, existenţiale, pe care nu Criza lui 2009 le-a generat, ci doar le-a agravat. Ne-am trezit brusc că mai periculoasă decât un exerciţiu la bârnă este o acrobaţie pe sârmă. Am învăţat că într-o clipă totul se poate dilata sau contracta. Că reedităm la un alt nivel soarta muşuroiului zdrobit de roata tractorului sau doar de piciorul unui copil rău. Că suntem mereu în bătaia puştii, dar cu gândul ăsta nu se poate trăi zi şi noapte fără să o iei razna. Că trebuie să ne cunoaştem mai bine.
de Alina Bârsan
