Mă tot întreb, cu o uşoară naivitate, de ce ar vrea cineva, cu atîta disperare, să fie preşedintele unei ţări pe cale de a intra în faliment? Să fie, adică, semi-preşedintele unei ţări semi-guvernate? Că oricît aş vrea să fiu optimist, cam asta e situaţia: spectrul tăierii salariilor şi pensiilor e aproape, mărirea taxelor şi impozitelor e iminentă, eliminarea subvenţiilor, aşijderea, falimente, şomaj … Altădată se numeau “curbe de sacrificiu”. Peste toate, vor veni la uşa învingătorului sponsorii, care trebuie, nu-i aşa, îndestulaţi! De unde? Căci bocii s-au împrumutat, cu o nonşalanţă vecină cu inconştienţa, cam jumate din PIB! Şi vine sorocul să dăm banii înapoi. Iarăşi, de unde?
Fervoarea asta disperată, încrîncenarea uneori animalică, disputele purtate adesea cu ochii injectaţi, mă duc cu gîndul la o stare maladivă. S-au învîrtit microbuzele cu votaci între secţii, fără jenă; s-au împărţit în draci “stimulente” – pastramă de oaie, mălai, găleţi, ciocolată, ulei, bani ( 30-50 de lei votul!), sau un papuc înainte şi celălalt după… Plus şmecheria cu secţiile speciale, unde sute de amărăşteni “grupaţi” au stat, din spirit civic, nu?, la cozi interminabile. Ca să nu mai vorbim de cheltuielile nebuneşti cu mitinguri, banere, mii de autocare pentru transportul aplaudacilor, reclame în media … Sume colosale, zeci de milioane de euro. Chiar nu ne mai facem bine? Se pare că nu, pentru că, vorba unui primar care cerea la partid juma de porc să facă sarmale, “sîntem o ţară de pomanagii”.
“Nu se poate, nu se poate, cu mîinile curate”, cînta Dorin Liviu Zaharia în varianta originală a filmului, îl ştiţi, ăla cu comisarul Moldovan/ Sergiu Nicolaescu. Bine, cenzura a tăiat melodia, ca să rămînă ideea “justă” – se poate, tovarăşi, cu mîinile curate. Ei, uite că nu se poate. Asta e democraţia românească. Una în care preşedintele încă în funcţie articulează, cu subiect şi predicat: “Eu îngădui libertatea presei, şi o să o îngădui şi în următorul mandat”. Vezi tolo.ro. Conform DEX, a îngădui = a aproba, a da voie, a admite, a permite, dar şi a suporta, a înghiţi, a tolera! Ar trebui să fim mulţumiţi, noi, cei din presă, că Vodă ne dă voie să scriem liber. Încă.
Dar să revin: de ce să fii preşedinte peste un dezastru? Din vanitate? Din grandomanie? Pentru că “vrei binele poporului”? Pentru că te împing alţii, “dezinteresaţi”? La urma-urmei, şi dintr-un faliment poţi scoate bani frumoşi. Şi să rămîi “cu mîinile curate”! Vorbim noi mai încolo.
de Adrian Teacă
