Ce se intampla, insa, cu egalitatea in sanse a eroilor principali, cei care in curand isi vor lua in primire orarul, invatatorii si profesorii, scolile, cornul si laptele. Sau promisiunile de mai bine rostite in discursurile festivitatilor de deschidere, lasandu-ne gustul cuvantarilor ceausiste de odinioara.
Contrastele sunt cat se poate de vizibile si cu atat mai dureroase cand vine vorba de niste copii prea adesea lasati in voia sortii. Multi ani de acum inainte vor depinde de alegerile celor mari - parinti, educatori, politicieni. Greselile acestora, tentativele de reformare sortite esecului vor avea repercusiuni directe asupra evolutiei lor spre adolescenta si apoi spre maturizare.
De ce sa ne miram ca lipseste planul B, cand insusi planul A e conceput intr-o maniera deplorabila, ignorand logica unor etape si legaturile obligatorii dintre ele. Incepand cu cine/ce/cum preda si terminand cu alaiul formelor de testare, testate la randul lor direct pe micutii cobai, in fiecare an, probabil in ideea de a verifica mai eficient programele elaborate de profesionistii din domeniu.
Surprizele continua si anul acesta. Ne mai razvratim o data, din bun simt sau din obisnuinta, dar nu ne mai lasam surprinsi, pentru ca traditia ultimilor ani ne-a oferit o doza suficienta de material anestezic. O armata de suplinitori asteapta sa paraseasca banca de rezerva pentru a completa randurile rupte ale dascalilor titulari care absenteaza. O noua generatie face cunostinta cu societatea si va invata pe parcurs ca intre teorie si practica se casca de multe ori o prapastie neverosimila, desi ar trebui sa se completeze cu armonie.
Avem scoli frumoase si scoli urate. Avem scoli renovate si scoli in plin santier, cu garantii verbale din partea muncitorilor ca totul se va rezolva pana la inceperea anului scolar. Avem scoli lasate in paragina, unde tencuiala a cazut demult, caramizile uzate se cam clatina, de asemenea acoperisul destul de gaurit, iar instalatiile sanitare sunt reprezentate de cate-o gaura sapata in pamant, pe post de closet, pentru a ne deosebi semnificativ de cainii care se usureaza la pom.
Elevii de la tara si elevii de la oras vor face parte din alte studii si statistici ingrijoratoare, unii luptandu-se cu kilometri parcursi de acasa pana la scoala, ceilalti luptandu-se cu kilogramele in plus furnizate la pachet de blestematele fast-food-uri pe care am dori sa le exterminam pe raza scolii, dar nu stim sigur cum ar trebui sa procedam ca sa impacam atat caprele, cat si verzele.
La iarna vom vedea cum copilasii din mediul rural, dar nu numai, invata tabla inmultirii infofoliti pana peste cap in clasele neincalzite si, in general, pe parcursul intregului sezon scolar, vom afla nenumarate cazuri de familii care nu-si trimit copiii la scoala, desi invatamantul este destul de obligatoriu pana la un moment dat. Alte cifre vin sa intareasca exceptiile devenite regula cum ca numarul analfabetilor e prea mare pentru vremurile noastre inaintate si pentru pretentiile standardelor UE.
Mai uitam de suparare ori de cate ori olimpicii se intorc acasa cu premii, desi universitatile noastre - care fabrica licentiati inutili pe banda - nu se regasesc in clasamentele scolilor prestigioase ale lumii. Unul din proverbele cele mai vizate de bascalie ramane “ai carte, ai parte”. L-am luat peste picior in toti acesti ani de sperante si dezamagiri, admirand in acelasi timp solidele sisteme functionale ale altor tari, incurajandu-ne mostenitorii sa prinda o bursa si sa-si construiasca un viitor printre straini mai capabili.
Ramane, asadar, sa facem ce am facut si pana acum: “sa facem ce putem”. Si sa invatam cat mai repede ca o roata plus o roata egal doua roti, ca rotile unei biciclete trebuie sa se invarte in aceeasi directie ca sa inaintezi si ca trebuie sa pedalezi pentru ca bicicleta sa nu se rastoarne. Dar mai ales, sa redescoperim obiceiul sanatos de a privi in ochii copiilor nostri, niste copii tot mai bolnavi, mai iritati, mai singuri si mai tristi, de nevoile carora ne-am indepartat prea mult. Clopotelul nu suna doar pentru ei.
Autor Alina Barsan
