Iertata-mi fie sinceritatea debordanta, dar… of, of si mai, mai! Ce tare ne mai place sa pupam funduletele sus-pusilor, mai cu seama cand Luminatiile Lor sunt sefii nostri cei de toate zilele. Cu cat Sefu’ e mai sef si mai scump la vedere, cu atat o armata de pupincuristi amatori si profesionisti se intrec in a-i prezenta omagiile, a-i gadila orgoliul, a-i peria calitatile de conducator iubit.
N-are Sefu’ un cult al personalitatii indeajuns de imbecilizant? Nu-i nimic, ne adunam cu mic, cu mare si ii croim noi unul de toata frumusetea dupa priceperea noastra de servitori supusi, smeriti. Dorinta noastra arzatoare este sa nu lasam nicio musca sa se izbeasca de obrazul sefului. Iar daca va avea indrazneala, atunci sa plateasca pentru nerusinarea ei!
Il iubim atat de tare pe Sefu’ ca nici nu e nevoie sa pronunte vreo rugaminte sau sa bata vreun apropos. Noi vom sti in orice clipa care-i sunt doleantele, cand ii este frig si sete, cand il doare maseaua si cand e prea obosist sau are nevoie de un masaj in talpa.
Daca Sefu’ are rau de masina, vom fi intotdeauna langa el in aceste momente delicate, prin delegatul pe care l-am delegat sa-i tina punga. Daca pe Sefu’ il deranjeaza oamenii rai si neciopliti, dintr-o zvacnire i-am pus cu botul pe labe strigand: “Huo! Lasati-l pe sefuletul nostru in pace! E cel mai bun si cel mai simpatic. El e Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul!
Cand Sefu’ suna din clopotel, nimic nu mai conteaza, totul se contramandeaza, ne prezentam cu preaplecate plecaciuni inaintea Sa, ascultand cu bagare de seama cum face acordul intre subiect si predicat, pauzele-i pretioase de respiratie, interjectiile, onomatopeele etc. Si in acel moment triumfator de glorie absoluta (caci am ajuns in fata marelui Om), formulam in gand umile jumatati de propozitii pe care nu indraznim sa le rostim cu voce tare pentru ca ar fi curajul prea nebunesc si am face in pantaloni inainte sa zica Sefu’: “Poti sa pleci.”
Sefuletul glasuieste, noi incuvintam
La fel de bine stim sa ne armonizam trairile cand ne adunam cu poporul in decorul intim al sedintelor fulgeratoare. Sefuletul glasuieste, noi incuvintam. Si suntem atat de fericiti sa respiram acelasi aer, sa dam cuminti din c
ap (sus-jos), sau din umeri (sus-jos), sa-i sorbim cuvintele din priviri, sa tacem in cor ca la prima lectie de engleza: “This is a frog. The frog is green. Aveti intrebari? Nu. Sunteti liberi.”
Pe sefulet il iubim ca zaharul, ca mierea si ca sarea in bucate. Il respectam de cate ori trecem pe langa el, cu palaria adusa la piept si coloana vertebrala usor deplasata in fata. Il pomenim cu mandrie in timpul programului si chiar in pauzele de masa: “Saru’ mana, Sefu’, pentru sandvisul asta care m-a indestulat!”
Daca Sefu’ e binedispus si isi aduce aminte un banc, glandele noastre lacrimare vor emite instantaneu secretii in valuri odata cu cascada de rasete declansata ca la sitcomuri. Pentru sefuletul nostru ne-am da viata pe campul de lupta, am rapune dusmanul miseleste, cu replici taioase care denatureaza adevarul, scot cuvintele din context si fac din tantar armasar. Pentru sefuletul nostru vom fi mereu trupele speciale de maimutici dresate.
Ii vom aminti ca suntem in stare sa spunem Da cand el zice Da si Nu cand el zice Nu. Curajul nostru va merge pana acolo incat ne vom prezenta la apel dupa prima strigare, cu mana la chipiu, fara sa asteptam al doilea bip. In rest, promitem sa nu deranjam cu prezenta si cu nevoile noastre putinele clipe de liniste ale Binefacatorului, icoana intre icoane, al patrulea personaj din Sf. Treime.
Vom face sa fie bine si lumea sa fie multumita, in frunte cu sefuletul nostru pe care il pupam pe cei patru obrajori si ii multumim cu anticipatie. Sa ne traiti, Sefu’! (Alina Barsan)
De acelasi autor:
