S-a dus jumatate din vacanta mare. La toamna vor intra in clasa a cincea. Sunt o mana de copii pentru care scoala din sat poate insemna cativa stropi de salvare. Asta in conditiile in care salvarea poate fi furnizata cu picatura.
Se pot considera norocosi. Doamna le-a fost un dascal drag, in acelasi timp prieten si mamica, atat cat i-au permis timpul, resursele, sprijinul unor oameni de bine. La sfarsitul anului, mai in gluma, mai in serios, au rugat-o sa-i lase corigenti, ca sa mai fie un an impreuna. Doamna le-a promis ca le va fi alaturi. Stie ca acesti copii au nevoie, inainte de toate, de intelegere si afectiune. Vor fi copiii ei in continuare.
Multi sunt victimele exodului italiano-spaniol. Parintii au plecat, ei au ramas. Responsabilitatea cresterii si educatiei o poarta adesea cate-o bunica garbovita care parca face parte dintr-o alta lume. Copilul e al nimanui si timpul zboara. A uitat ce inseamna trei mese pe zi. Sau poate n-a auzit niciodata de regula asta. O camera doar a lui este o utopie. Un pat unde sa doarma ar putea fi un vis realizabil. Dar cine sa rosteasca formula magica “hocus pocus”?
Intr-un decembrie, Doamna i-a dus in Brasov, sa vada luminitele Craciunului aprinse in oras. A fost frumos. S-au plimbat, a nins cu fulgi mari, s-au transformat in niste omuleti de zapada, iar apoi au baut ceai si au fost fericiti.
Doamna le-a aratat intotdeauna lucruri interesante. Impreuna au batut tara in lung si-n lat, au participat la concursuri, au luat premii si s-au intors acasa cu o mie de povesti. Acasa inseamna o comuna din Tara Fagarasului, prin care trece DN 1 cu oameni mereu grabiti. Fiecare cu treaba lui.
Intr-o zi au hotarat ca treaba lor este sa stranga gunoaiele aruncate la intamplare de cei inconstienti. Asa ca s-au echipat cu sepcutele fermecate si s-au pus pe treaba. Pe sepcute scria “Noua ne pasa”. Si n-au fost vorbe-n vant.
Toate cele de mai sus par, intr-un fel, atat de banale incat ar putea starni cel mult niste zambete ingaduitoare. Subiecte potrivite pentru compunerile de clasa a cincea. Lipsite de senzationalul obligatoriu din grila programelor TV, nu vor fi luate in seama decat intamplator si, eventual, in lumina stearsa a reflectoarelor obisnuite cu fel de fel de grozavii. Vor fi amintite ca niste pastilute nesemnificative care palesc in fata evenimentelor serioase, omologate la categoria “importanta majora”: crime, accidente, scumpiri, reguli incalcate, nereguli institutionalizate. Prioritate au filmuletele cu profesoare in ipostaze neortodoxe, candidatii la titularizare prinsi cu fituici in toiul examenului, crizele bacalaureatului, mituirea profesorilor cu diferite ocazii si cu diferite sume in diferite plicuri.
Exista partea plina a paharului si avem o nevoie disperata sa aflam de existenta ei, sa ne bucuram pentru cateva clipe de liniste. E nevoia omeneasca de a sti ca nu e totul pierdut, acea frantura de gand pozitiv care te vindeca de pesimismul cronic. E frana de mana in timp ce astepti la semafor si te gandesti ca orice ajutor, cat de mic, poate insemna enorm pentru un destin individual. Desi ai mereu in fata ochilor o balanta nerusinata cu care cantaresti dorinta de a face mai mult si neputinta de a schimba rotitele sistemului, mentalitatile.
Nu e obligatoriu sa porti sepcuta fermecata pentru a arata ca iti pasa. De fapt, sepcutele fermecate sunt de mult niste accesorii mincinoase. Cei care intr-adevar ar putea schimba ceva le utilizeaza in mod excesiv pentru a-si promova propriile interese. Singurii in stare sa le poarte ca pe niste mesaje coerente, ca pe niste simboluri autentice, nesimulate sunt copiii. Prezentul lor poate fi indulcit de stradaniile unui dascal pasionat. Viitorul, insa, pretinde mai mult.
Autor Alina Barsan
