Pe la jumătatea anilor ’90 asistam la o adevărată cruciadă mediatică împotriva aşa-zişilor satanişti, toată lumea scria despre satanişti, poliţia alerga satanişti, BNR-ul anunţa o inflaţie mare pusă tot pe seama sataniştilor, Băsescu vânduse flota de teamă să nu încapă pe mâna sataniştilor, Biserica Ortodoxă îşi vedea mormintele profanate de către aceiaşi satanişti, una peste alta, cuvântul la ordinea zilei şi pe buzele tuturor era „satanist”. Satanistul constituia elementul destabilizator al economiei naţionale, era frâna în calea capitalizării României. Demonizat până peste măsura, satanistul căpătase dimensiuni titanice, te-ai fi aşteptat la niste zdrahoni însetaţi de sânge, când colo... poliţia decide să arate opiniei publice nişte satanişti abia capturaţi, şi, în locul unor vikingi pletoşi, ne sunt prezentaţi vreo 4 ţigănuşi cărora abia le mijise mustăcioara, şi care, cu siguranţă, erau tot atât de uluiţi să afle că sunt satanişti precum era orice om cu scaun la cap care vedea respectivele imagini.
Mi-am adus instantaneu aminte de aceasta mare reuşită a autorităţilor române ieri, când vedeam cum, la aproape 20 de ani de la Revoluţie (de fapt, de ce naiba scriu revoluţie cu majuscule, ca pe Dumnezeu, ramâne o enigmă), misterul lui „cine a tras în noi, cinşpe-douăj’ doi” fusese elucidat şi vinovaţii osândiţi la 15 ani închisoare. Dacă prin 1995 cei patru ţigănuşi prinşi reprezentau întruchiparea antichristului, ieri au fost descoperiţi şi cei care au făcut genocid prin 1989. Doi bătrânei mâncaţi de boli, foşti generali, pe care justiţia i-a găsit vinovaţi de tot ce înseamnă mort la revoluţie au fost săltaţi cu heirupismul din dotare, cu cătuşe la mâini, să juiseze de bucurie dobitocul care se uită la „surprize, surprize” sau „folclorul contraatacă”, satisfăcut de cum poliţia, procuratura şi parchetul îşi fac datoria, de cum criminalul ajunge la puşcărie şi de cum societatea este puţin mai sănătoasă de ieri.
Showbiz, fraţilor...showbiz şi ATÂT! Departe de mine să le iau apararea lui Stănculescu şi Chiţac, însă e tragic şi, deopotrivă, comic să vezi cum ăstora li s-au reţinut doar relele din acea perioadă, uitându-se cu desăvârşire un aspect indispensabil: şi datorită lor, sau poate doar datorită lor, Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe clădirea CC. Bine, are sens să ne mai mirăm sau să ne dăm mari creştini atunci când ne amintim de cum Ceauşescu a fost împuşcat intr-o zi de Crăciun sau când suntem singurul popor est-european într-atât de barbar încât să ne fi omorât conducătorul? Se pare că ceva tot am învăţat de la americanii pe care nu mai prididim să-i copiem: plăcerea de a umili, thanatosul care, alaturi de eros, este singura noţiune ce vinde. Saddam Hussein a fost spânzurat ca ultimul tâlhar de către americani, într-o scară de bloc, sau, cel puţin, aşa arata locul cu pricina, pe moşnegii ăştia, până la urmă generali galonaţi, i-au plimbat ca pe nişte ciorditori de la metrou. Vorba lui Stănculescu „În loc să mă trimită în faţa plutonului de execuţie ca pe un general al Armatei Române, magistraţii m-au trimis lângă puşcăriaşi“ şi tot Stănculescu mai spune ceva cu care tind să fiu de acord : „ Aş vrea să am din nou sistemul în mână, dar de data aceasta n-aş mai da puterea. Aş păstra-o până când societatea civilă ar fi destul de matură să o primească“. Până acum, ori de câte ori am avut ocazia, am demonstrat cu vârf şi îndesat că nu suntem nici la preşcolari cu nivelul intelectual, practic, România e o ţară medievală din punct de vedere mental, între noi şi fundamentaliştii islamici nefiind absolut nicio diferenţă, nici în gândire, nici în modul de acţiune. Cum niciodată în România nu a existat revoluţie, nu au existat nici revoluţionari, deci puţin probabil să fi existat criminali de război. Ce a fost, nu se stie, dar revoluţie clar n-a fost...o fi fost, doar, vorba Mareşalului, „o paiaţerie”!
Autor Mihai Bâra
