Scriitorul nu-si propune nici pe departe sa fie un condeier comod, ci avanseaza teme incitante cu argumentele de rigoare. Astfel, imaginea deliranta a ultimilor ani de domnie ceausista serveste drept pretext pentru adevarate incursiuni in straturile si substraturile (sau suprastraturile) sociale, politice, cultural-religioase, dovedind o extraordinara capacitate de a evalua lucrurile in perspectiva. „E fantastic ce facem, ce-am putea face, ce ni s-a oferit”, exclama la un moment dat unul din personaje, usor exaltat. „E ca si cum am regandi lumea, ca si cum am recrea-o.”
Jocul de-a recrearea lumii este servit, insa, de niste reguli dure de la care – odata intrat in joc - nu te poti abate si, mai ales, pe care nu le poti cunoaste in intregime. Iti este ingaduit doar sa le sesizezi in parte sau sa te amagesti ca le vei intui intr-o zi. Stim ca nu stim nimic, cam asta e ideea deslusita in finalul intrigii. „Sa gandim lumea de maine” e o tema frumoasa, ofertanta, riscanta, epuizanta.
Ceea ce nu trebuie scapat din vedere este ca personajele avansate pe scena politicului sunt manuite de forte invizibile aflate in spatele lor. Acestia sunt adevaratii conducatori, inaccesibili, misteriosi, monstruosi, dar totusi niste oameni. Deasupra lor, deasupra noastra – doar bunul Dumnezeu, cu Diavolul pe urme.
Personajele, marionete sau nu?
Personajele sunt prinse in schemele unui joc diabolic, aproape fantastic, avand dimensiunile unui cosmar care, aparent, le promite niste satisfactii ulterioare. In esenta, insa, nu pot sti ce le aduce ziua de maine, nici macar urmatorul ceas. Suntem sau nu suntem niste marionete, par sa se intrebe protagonistii, fara a uita nicio clipa ca de fapt nu prea au de ales, alternativa subinteleasa fiind moartea. Pe de alta parte, rolurile care le sunt atribuite par suficient de tentante pentru a declansa mici orgolii sau chiar mari ambitii nemarturisite.
Probabil fiecare indrazneste sa se inchipuie in rolul de salvator al neamului, pastrandu-si o doza mai mare sau mai mica de luciditate, absolut necesara in conditiile date, pentru ca antrenamentele se desfasoara sub stricta supraveghere a unor perechi de ochi si urechi docile, mereu la datorie, fara a scapa niciun detaliu la dosar. Face parte din (i)logica sistemului – unul impecabil organizat, avand la origine teroarea si degradarea umana. Atatea spaime si incertitudini generate de „acei maestri ai utopiilor negative”, comunistii.
Totul se inregistreaza, totul se consemneaza si se interpreteaza in laboratoarele cooperativei „Ochiul si Timpanul”, reprezentata cu succes de Baietii de la Secu, acestia din urma - niste figuri aproape legendare. Caci „(...) cine poate sti cati sunt? (...) Poate undeva acolo sus de tot, cineva sa stie. Dar cu exactitate e imposibil (...)” De aici si psihoza relativ usor alimentata in ultimii ani de suspiciunea generalizata – acel dus rece atat de familiar romanului, suflandu-i in ceafa zi si noapte.
Nimeni sa nu mai aiba incredere in nimeni, aceasta a fost regula de aur, bine insusita, care ne-a guvernat supravietuirea. Un popor de banuiti si banuitori, turnati si turnatori, terorizati, redusi la conditia de sclavi-aplaudaci, pacaliti atat de cei mari (responsabili cu destinele unor natiuni), cat si de cei mici, ai nostri frati trecuti in tabara (pana la un punct) confortabila a Diavolului. De fapt, Dumnezeu si Diavolul sunt fortele in jurul carora scriitorul compune impresionante pagini eseistice in stransa legatura cu soarta poporului roman, a Europei, a lumii in ansamblu.
Coruptia de azi, coruptia de ieri
Coruptia de azi este o continuare firesca a coruptiei de ieri bazate pe legea mitei si a linguselilor cu orice ocazie. Si inca ceva, crudul adevar derulat sub ochii nostri, pe care l-am mostenit in gand si-n fapta fara mari probleme de constinta: „Singura activitate cu adevarat frenetica, in care oamenii isi pun capul la contributie este hotia.”
Dar in fine... tragand o linie, ce am invatat pana la urma din lectia comunismului? Care sa fie sensul superior al acestei prea lungi si teribile experiente? Atatia ani care pentru multi au insemnat propria lor viata, singura. Anii unei tinereti impiedicate sa se manifeste normal si sanatos. Sau, in atatea cazuri, ultimii ani de viata, incheiati in mod stupid, absurd intr-o inchisoare, fara sa-ti mai afle nimeni urma.
Iar daca nu suntem in masura sa descifram sensul acestei imense greseli a istoriei (poate inca nu ne este permis) atunci sa incercam o alta intrebare care ascunde la randul ei dureri, nelinisti, angoase si alte/aceleasi complexe: Quo Vadis, Domine? Spre ce ne indreptam, Doamne? Ce vom face in continuare? Cum ne vom organiza? Cum ne vom pastra spiritul viu si cum il vom improspata? Cum vom indrepta lucrurile? Cum ne vom alege calauzitorii, cum ii vom recunoaste in multimea crizata, infometata, depersonalizata? Intr-un fel sau altul, cei aproape nouasprezece ani care s-au scurs de la schimbarea regimului nu prea ne-au adus raspunsuri imbucuratoare la aceste intrebari.
Nota: Mihai Sin s-a nascut in Fagaras in 1942. Romanul Quo Vadis, Domine? a fost publicat in doua volume la edituri diferite, in 1993, respectiv 1996. Ce s-a intamplat la vremea respectiva, cum a fost receptat, aflam intr-o scurta nota explicativa a autorului din noua editie aparuta la editura Nemira in noiembrie anul trecut. Departe de mediocritatea cu care suntem intampinati in librarii si care se lafaie nestingherita pe rafturi in conditii grafice extraordinare - beneficiind de lansari spectaculoase si promovari insistente -, aceasta carte a starnit, se pare, cea mai nemeritata reactie din partea lumii literare si nu numai: o liniste aproape unanima. In jurul ei s-a declansat, din pacate, o veritabila conspiratie a tacerii. (Alina Barsan)
Citeste si:
Mihai Sin, despre realitati romanesti, destine europene si conditia umana (partea intai)
