Poate ar fi cinstit sa incep cu mentiunea ca in decembrie '89 aveam 8 ani. Pentru generatia mea (cei care am apucat regimul comunist tocmai in „splendoarea” ultimului deceniu, veniti pe lume in acei ani teribili de infometare a unei natiuni intregi, de condamnare la intuneric, frig, vorbitul in soapta, etc.), dar si pentru fratiorii nostri mai tineri care s-au bucurat de privilegiul de a vedea lumina zilei intr-o Romanie eliberata de buboiul rosu (iata, bebelusul decembrist şi post-decembrist si-a serbat deja majoratul!), romanul lui Mihai Sin contine toate datele unei marturii la cald si la rece despre nenorocirile, nefericirile, nemerniciile (si lista cu negative poate continua) pe care le-a cultivat comunismul in monstruoasa-i existenta lipsita de scrupule.
Pentru ceilalti – parintii si bunicii nostri – cartea aduce in prim plan toate spaimele si frustrarile acumulate in „frumoasa si nefericita Romanie” de-a lungul istoriei, cu capriciile, nedreptatile, capcanele si surprizele ei. Istoria este descrisa prin prisma unor personaje de diferite conditii – politice, culturale -, apartinand unor clase sociale in deriva sau in plina ascensiune, incercand sa gaseasca posibile explicatii ale iuresului istoric, de la rezistenta eroica in munti la josnicia practicilor criminale din inchisori, de la Romania postbelica „facuta plocon rusilor de domnii din Vest” la „Romania lui Ceausescu” (asa cum pe nedrept a fost poreclita tot prin grija deosebita a Occidentului).
Conditia romaneasca si destinul european
Intriga romanului - care, de altfel, poate sustine un excelent scenariu de film - si disputele care se cristalizeaza intre personaje genereaza uneori lungi paranteze de meditatie asupra conditiei romanesti, asupra destinului unei Europe decadente şi chiar mergand mai departe, la conditia umana si interesantele mecanisme de manipulare a maselor. Personajele lui Mihai Sin au o consistenta dureroasa pana la agonie (o agonie constientizata si asumata de multe ori in tacere); ele comunica adevaruri indelung „rumegate”, avand curajul concluziilor cu riscul de a fi acuzate de idealism, uneori chiar si de o naivitate deloc benefica sau conforma cu programa unor vremuri vitrege. Sa fie acesta riscul Omului pe cale de disparitie? Sa fie strigatul sau de lupta (e drept, una mai degraba interioara), cautand acel petec de pamant roditor care sa-i dea samantei o sansa la viata? Doar ca sa stii ca n-a fost totul in zadar.
Iar omul in esenta sa nu-si poate refuza la infinit dreptul cel binecuvantat la regenerare. Astfel, personajele devin purtatoarele unor mesaje profund umane, compensand lipsa incapatanata de logica a unor doctrine absurde, guvernate de mecanisme satanice.
Mostenirea lui Ceausesci si a comunismului
Cum ar putea fi definit Ceausescu decat ca „un geniu al raului, care s-a dezvoltat pe terenul unui semianalfabet plin ca stupul de complexe de inferioritate si de superioritate.” Si daca tot venii vorba de complexe, comunismul ne-a lasat mostenire tuturor o gramada. Cum vom scapa de ele? Doar printr-o constinta de sine, iata solutia pe care, din pacate, nu am indraznit sa ne-o asumam spre deliciul fratiorilor europeni, mai stiutori in artele si stiintele democratiei. Ca si cum nu ne-ar fi fost indeajuns politicile cincinale si celelalte aberatii impuse ani de-a randul, strangand cureaua mai tare si mai tare, lasandu-ne iluzia ca mai rau de-atat nu se poate, primeam si papara sau gargara „analistilor” externi: cateodata cum ca suntem prea rabdatori si ne lasam sacrificati, alteori ca nu avem nici rabdare, nici spirit de sacrificiu. In tot acest timp, Ceausescu este preaslavit ca aparator al neamului de invazia rusa, sporindu-i cu fiecare ceas megalomania. Dar ce inseamna pana la urma rabdarea si lasitatea romanului, se intreaba Mihai Sin. Raspunsul este pe cat de simplu, pe atat de complex: inchiderea individului in sine duce la nonactiune.
Iar de aici pana la sintagma „un popor pe cale de disparitie” – lansata de unul din protagonistii romanului – drumul e liber si mai ales in cadere libera. Nu e o sentinta, e un avertisment si un indemn la recunoasterea mijloacelor de autoaparare si autoconservare a unui popor care nu a ajuns sa-si cunoasca adevaratul potential pentru ca pur si simplu nu i-a permis istoria. Valorile neamului, identitatea nationala sunt expresii devenite cu putin „ajutor” strain, dublat de lehamitea romaneasca sora cu indiferenta, niste clisee prafuite.
Continuitatea si traditiile, o posibila solutie
De ce permitem sa se intample astfel tocmai cu aceste chestiuni grave care merita si chiar obliga la o grija deosebita. Acea constinta de sine ne obliga sa fim mai atenti, sa depasim tentatiile superficialului care ne-a facut si asa destul rau. Si, mai ales, sa credem intr-o continuitate vis-à-vis de traditii. Ce anume e mai potrivit pentru Romania? Intrebarea ne onoreaza cu prezenta cel mult la nivel declarativ, in cadrul „darilor de seama” cu privire la starea natiunii. Dincolo de vorbe, insa, ramane aceeasi goana nesabuita si nerusinata dupa formele fara fond, mereu aceleasi sincronizari grabite cu valorile dar mai ales cu nonvalorile Occidentului.
In iuresul sprijinit de manipularile voite sau aproape inconstiente ale mass-media (caci vestile circula repede si ideile sunt preluate, repetate, masacrate intr-o veselie sinonima cu prostia) Romania ar trebui sa-si apere acea particica nepervertita a sufletului (ea exista cu adevarat, din pacate nu e cultivata si nu prea are acces la prim-planurile atacate de mereu alte probleme, prioritati, dezbateri seci, false strategii). „Noi am parcurs o gama incomparabil mai cuprinzatoare, mai larga a conditiei umane”, noteaza Mihai Sin; fireste prin suferinta si neajunsuri, prin conjuncturi prea adesea nefavorabile, fara a avea timpul – in scurtele pauze de respiro – sa ne recunoastem, in primul rand noi pe noi, ca niste forte veritabile, cu energii pozitive, care isi cauta tintele la modul concret, fara a fi mereu intrerupte. Bascaliile cu care ne-am dat si ne dam in continuare silinta sa ne impunem punctele de vedere sau „maretele” fapte nu reprezinta o trasatura definitorie a romanului, oricat de mult ne-ar ingrozi privelistea pitorescului Bucuresti, pe urmele caruia se agita atatia sa-i calce.
Romania intre reclama negativa si o tara profunda
Greata care ne cuprinde ori de cate ori suntem aratati cu degetul drept infaptuitori de faradelegi, hoti si violatori, cersetori si bisnitari, o stim prea bine, ii simtim gustul respingator aproape zi de zi. Dar ce se afla dincolo de reclamele negative cu care suntem asaltati... acolo, intr-o Romanie mai profunda care exista fara indoiala, chiar daca nu se inscrie in platforma-program a deformatorilor de opinie. Mihai Sin are rabdarea si mai ales talentul de a descoperi o astfel de Romanie, care nu e nici foarte putina, nici extraterestra. Descrierile sunt realizate cu o blandete care, paradoxal sau nu, te cutremura, iar blandetea aceasta, exersata printr-o intelegere profunda a fiintei umane in diversitatea nuantelor, capriciilor si neputintelor ei, este o calitate prea rar intalnita in literatura romana. Sunt pagini care parca te spala de mocirla cotidiana si te pregatesc pentru o spovedanie cu tine insuti, bineinteles in conditile in care asemenea pretentii gasesc si un teren propice in persoana cititorului. Va urma…(Alina Barsan)
De acelasi autor:
