Domul Eugen Ionesco ar fi scos, fara indoiala, tomuri groase de dramaturgie pentru teatrul absurdului, folosind ca materie prima exclusiva discutile din campanie, unele apartinand genului liric, altele sub forma de proza scurta (si chiar mai lunga). Sa nu uitam nici de categoria monologus viciatus dobitocus sau de slagarele nemuritoare atat de... personalizate, in preaminunata interpretare a unor artisti de geniu.
Sa nu uitam (si cum am putea uita?) de clipurile electorale care au declansat avalanse de zambete ingaduitoare, hohote de ras isteric, injuraturi traditionale si gesturi obscene in randul poporului. Caci ne-am trezit peste noapte prizonieri in propriul oras, in propriul cartier, martori obligatorii ai luarilor de cuvant cu orice ocazie: programe de artificii, petreceri campenesti, party-uri cooltivate, bufeturi calde, reci, nehotarate.
La aceasta ora multi or fi intrat in recuperari, isi oblojesc glascioarele, varicele, basicile talpilor care au batut pamantul in lung si-n lat. Da, au facut teren ca niste adevarati reporteri fara frontiere, in acelasi timp agresati si agresori, prinsi intr-un joc haotic lipsit de reguli sau cu reguli insusite din mers, in functie de cum adie vantul prin vecini.
Au ramas pozele mici, pozele mari, pozele imense, pozele scorojite, pozele rupte de vant si ploi sau de mainile „criminale” ale adversarilor. Unele vor ramane inca multa vreme, marturie a unei petreceri cu tombola, la care am dantuit cu patos sau doar am asistat de pe margine sau, in momentele de furie si lehamite, ne-am astupat ochii si urechile in semn de solidaritate cu instinctul de autoconservare.
Ne-a durut carnavalul asta cu masti hidoase. Ne-am simtit inca o data luati drept tantalai, tantalaii cei multi, asteptati cu drag la vot. Ne-ar fi placut sa credem ca momelile nu mai tin, ca au fost orchestrate atat de prost incat nu-ti vine sa crezi ca au platit si maestrii de ceremonii pentru acest teatru de amatori. Dar pescarii sunt profesionisti, asteapta cu rabdare, poate poate pica ceva.
Grotescul spectacolului a atins de prea multe ori penibilul in doze greu de imaginat. Credeam ca nu ne mai mira nimi
c si ce sa vezi... Ne-am surprins cascand gura stupefiati la pastilutele artistice administrate pe banda rulanta. Ne-am luat in primire o replica mult iubita: „Astia nu-s normali!” si am repetat-o pana si-a pierdut sensul primordial. Iar la anul, peste patru ani vom spune la fel. Ramanem impartiti in doua tabere obligate sa se suporte reciproc. Din cand in cand, cu regularitate, una ii face curte celeilalte. O peteste in numele unei casatorii de convenienta sau nici macar atat.
Iar daca soarta a decis ca a pierdut, invinsul ramane cu amintirea unei luni de miere in care si-a facut de cap si s-a exhibat in fata tuturor, cu poze mici, mari, uriase, fluturasi, panouri, foi volante. Odata inscris in cursa, si-a castigat dreptul de a se imagina in postura de conducator: CUTARICA PRIMAR. Un puhoi de CUTARICI PRIMARI, unii dintre ei „obisnuiti de-ai casei”, altii proaspat sositi in bransa, animati de ideea care da masura tuturor lucrurilor: „Da’ ce, io-s mai prost? Ia sa-mi trag o campanie, sa ma vada concetatenii lipit pe geamuri si pereti, cu pletele in vant. De ce n-as fi si io un CUTARICA PRIMAR? In difuzoare sa ne luptam, cu portavocele sa ne duelam, tot inainte sa avansam!”
Si acum destul! Sa ne intoarcem la ale noastre... (Alina Barsan)
De acelasi autor:
Cine nu-i gata, il iau cu lopata!
Mihai Sin, despre realitati romanesti, destine europene si conditia umana (II)
Mihai Sin, despre realitati romanesti, destine europene si conditia umana (I)
