Mirosul te rascoleste pe fiecare milimetru al cailor respiratorii. Nu te lasa inima sa inhalezi aerul pe gura, ar fi prea scarbos sa traiesti cu senzatia ca o particica din acel calator imputit se afla in stomacul tau, alaturi de resturile inca nedigerate de la micul dejun. Incepi prin a-ti mirosi degetele, incheieturile, palmele, eventualele servetele mentolate din geanta, orice numai sa scapi de duhoarea insistenta. Ai vrea sa crezi ca in scurt timp simturile tale se vor obisnui si senzatia nu va mai fi atat de dureroasa. Dar nu e asa. Fiecare damf in parte are “farmecul” sau irezistibil, nuante pe care le banuiesti si nuante pe care nu sperai sa le cunosti vreodata atat de personal.
Usturoi, slanina, branza, fum, ceapa prajita, haine ingrosate de straturi de jeg, pentru care ar trebui inventate masini de spalat cu tehnologia “al saptelea simt”. Si pielea… innegrita de soare, prafuita sau uleioasa, cu porii sanatosi, antrenati sa elimine reziduurile de care doar ceilalti par constienti. Si parul… prins la graba intr-un elastic soios cumparat de mult dintr-un bazar, niciodata deparazitat. Si papornitele rapciugoase, indesate, care faciliteaza tranzitul unor marfuri perfect licite. Si negrul de sub unghie, prea gros ca sa mai treca neobservat.
Iti vin in minte versurile din Miorita: “mandru ciobanel, tras printr-un inel, mustacioara lui – pana corbului, fetisoara lui – spuma laptelui, ochisorii lui – mura campului.” Pe dracu’! Baiatu’ ala o fi fost o exceptie de la regula si fix asupra lui s-a aplecat geniul poetului anonim. In realitate nu poti face nicio asociere intre caracteristicile personajului real si spuma laptelui sau fructele de padure. E imposibil.
Cat despre varianta feminina din context, figura ei impozanta te trimite cu gandul la mama zmeului: doi sani uriasi care impreuna cantaresc in jur de 30 kg si poti baga mana in foc ca sunt naturali. Tricoul fara maneci, dar si fara decolteu (slava Domnului!) lasa la vedere bratele groase compartimentate cu bulgari de grasime. Pentru pastrarea echilibrului in timp ce masina ruleaza, in lipsa de loc pe scaun, se recomanda ridicarea bratului si sprijinirea lui de un punct fix. In acel moment, cosmarul imbraca dimensiuni gargantua-pantagruelice: cea mai stufoasa podoaba axilara pe care ai consemnat-o vreodata la sexul slab/frumos, exemplul cel mai elocvent pentru expresia “a vedea negru in fata ochilor”.
La fiecare semafor te incearca o amaraciune strict claustrofobica. Sistemul de ventilatie nu mai face fata. Treizeci si sase de oameni transpira in cor. Te intrebi cat de deranjant e mirosul transpiratiei tale pe o scara de la 1 la 10. Te feresti in continuare de o eventuala atingere intamplatoare intre epiderma ta si celelalte epiderme, in special cele cu probleme. Siroaiele de transpiratie ale celor din jur te-au hipnotizat. Observi picaturile cum stralucesc in bataia unei raze, dupa care o iau incet la vale si ghicesti senzatia de umezeala rece care intr-un moment de neatentie te-ar putea electrocuta. Apoi iti vin in minte toate gandurile crestine de care mai esti capabil: iubeste-ti aproapele, ai putea fi tu in locul lui, nu te lasa dezgustat de invelisul material, spiritul e ceea ce conteaza si poate dincolo de realitatea imediata a mujdeiului se ascunde un suflet mare, in orice caz, nu-i frumos sa strambi din nas in fata saraciei celorlalti.
Dar iata ca in acel moment de cautare a echilibrului si de impacare cu cele lumesti trecatoare, se produce impactul. Bratul tau si bratul lui se ating fara premeditare, iar picaturile de sudoare de pe spate se transforma in ace de gheata. O tresarire incontrolabila ca un tic nervos pe care l-ai tot amanat. Semaforul e verde si autobuzul porneste. Iti vine sa te scuturi, ai vrea sa stergi amprenta dar asta ar insemna sa o transmiti mai departe. Te uiti la bratul contaminat, are aceeasi culoare, aceeasi candoare, aceeasi nevoie de aer ca si mai inainte.
Acum nu te mai gandesti la nimic, te concentrezi doar pe respiratie si pe distanta fata de factorul de agresiune. Capat de linie. Treizeci si sase de oameni umezi se ingramadesc spre cele doua iesiri. Mirosurile se amesteca si se nuanteaza ca pentru o ultima lovitura de gratie. Un toiag cade, prelungind momentul eliberarii. Esti afara, in sfarsit. Cineva iti arunca in fata primul fum al unei tigari. Suportabil. Apoi cateva mostre de motorina aburinda si departe – parcul, ca o binecuvantare, un loc luminat, un loc cu verdeata.
Autor Alina Barsan
