De fapt, de doua zile navighez pe net doar printre gauri negre si fascicule de protoni, viteze imposibile si bani multi, nu cred ca am invatat sa numar pana la cifrele acelea. Stirea ma cam luase pe nepregatite dupa o saptamana de concediu in care am incheiat un pact de neagresiune cu mijloacele de comunicare, astfel incat habar n-aveam ce vrea stiinta de la viata mea si de ce toata lumea face mistouri in redactie. Ulterior, am realizat ca o Romanie intreaga rade isteric. Pana si cei care incercau sa compuna niste ecuatii si sa caute niste raspunsuri serioase terminau tot printr-un ras isteric, semn ca problema ne depaseste.
Si culmea, bigbang-maniacii lucrau la proiect de cinspe ani, adica de cand eram eu in clasa a sasea. Poftim subiect de conversatie! Toata suflarea omeneasca vorbeste in cor, ne zapacim unii pe altii ca si cum cel putin jumatate dintre noi am fi asi in domeniul fizicii nucleare. Gaura neagra se transforma intr-o metafora perversa si nimeni nu mai tine cont daca glumele fara perdea se comit la miezul noptii sau la amiaza. Nu suntem noi renumiti pentru hazul de necaz? Ba bine ca nu!
Urmeaza un mic dejun relaxat, cu crenvusti, ou fiert si cacao. Ceasul din fata mea arata de vreo doua saptamani aceeasi ora, parca l-a prins o bula a timpului sau parca l-ar fi lasat bateria. Cred ca a doua varianta imi convine mai mult. Inca o ora si jumatate pana cand “protonii vor porni la drum”. Stiu o gramada de lucruri despre experimentul asta, exact ca in cazul herniei lui Basescu de acum cativa ani, cand poporul roman primea lectii de anatomie si chirurgie la buletinele de stiri. Numai ca de data asta suntem in aceeasi oala si nimeni nu ne poate linisti cu-o vorba buna, decat Dumnezeu, pe care desteptii planetei il cauta cu o turma de protoni impacientati.
Brusc, solemnitatea momentului scoate la lumina cate ceva din cunostintele de limba si literatura romana - clasa a zecea - Eminescu: “musti de-o zi pe-o lume mica, de se masura cu cotul” Mi-e lene sa ma duc pana la biblioteca pentru continuare, dar parca era din Scrisoarea I. Si chiar ma simt ca o musca. Daca as avea un avion la dispozitie pentru o imagine de perspectiva, senzatia ar creste. Muste sau furnici. Un musuroi de furnici care si-au facut galerii, si-au intemeiat gospodarii, si-au stabilit ierarhiile si intr-o zi vine badea Ion cu sapa si le nenoroceste planeta ca sa-si planteze niste cartofi.
Ce zi frumoasa! Ceata anunta soare, autobuzul e full option si ma bucur sa constat ca printre semenii mei calatori, sunt cativa care n-au auzit de marele experiment. Pur si simplu habar n-au. Imi pun castile si butonez hotarata pana la Enya. E perfect. Toate gandurile bezmetice ale ultimelor zile se topesc. Se intampla unul din acele momente foarte rare din viata, cand esti constient ca traiesti, ca existi. Nimic patetic, doar un adevar de care stiu ca n-am cum sa ma indoiesc, e evident. Natura arata extraordinar in dimineata asta. Niciun cercetator matusalemic n-ar fi fost in stare sa pregateasca secventa atat de bine.
Ma felicit pentru coloana sonora. In special pentru I want tomorrow si Only time. Nici nu realizez ca e trecut de 10. Asadar, s-a dat startul. “Who can say where the road goes / Where the day flows / Only time” Nu suntem pregatiti sa disparem. Nu vom fi niciodata. Moartea le trimite unora semne cu anticipatie, dar n-am vrea sa fim in pielea lor. Pentru ca lumea asta e tot ce stim. I-am fortat de multe ori hotarele si probabil nu ne vom rusina sa mergem mai departe, indrazneti, penibili, intotdeauna matematici. Insa o vorba veche spune ca e bine sa ramai cu picioarele pe pamant. Am putea sa-i luam sensul propriu din cand in cand.
Pentru cei multi, lipsiti de impulsuri savante si de obligatiile eventualelor teorii conspirationiste, o bucata de pamant si o bucata de cer pot alcatui fragmentul unei perfectiuni care nu are nevoie de explicatie si nici cuvintele nu sunt de ajuns – uneori chiar si pentru cei mai mari scriitori – pentru a defini tabloul, pentru a-l numi si pentru a-l plasa intr-o categorie. E suficient sa arunci o privire intr-un moment bine ales (ales de el, nu de tine), pentru a prinde o clipa esentialul. Din pacate, nu ne este dat sa prelungim acest moment. Peste cinci minute vom reveni la vesnicele indoieli si la chinuitoarele semne de intrebare.
Ajung la radio. O piesa din playlist ma anunta ca astazi este prima zi din restul vietii mele. Pana deseara s-ar putea sa ma lecuiesc de poezia acestei dimineti speciale. Parca ar fi fost prima dimineata pe Pamant. Vorba unei prietene: nu se poate sfarsi acum, inca nu mi-a spus nimeni “te iubesc”.
Autor Alina Barsan
