În sfârşit am găsit răspunsul nedumeririlor cu care am crescut şi ne-am format idei preconcepute despre glia strămoşească. De ce are Icsulescu o leafă enormă la care se alipesc sporuri, prime şi diurne? Pentru că poziţia în care se află el cocoţat nu-i permite să tragă cu ochiul la eventualele şpăgi sau „atenţii”. Icsulescu, prin natura fişei sale de post, trebuie să rămână incoruptibil până la moarte (mă rog, măcar până la pensionare).
Prin deducţie logică şi psihologică, rezultă că leafa cea mare a lui Icsulescu reprezintă condiţia de bază pentru ca rotiţele democraţiei să nu scârţâie mai mult decât este cazul. Noi toţi trebuie să ne unim forţele şi să fim cam la fel de înţelegători ca înaintaşii noştri iobagi, pentru ca pe Icsulescu să nu-l încerce vreo ispită diavolească.
Tentaţiile trebuie înlăturate din calea integrităţii lui Icsulescu. Domnia Sa este una din acele verigi foarte importante în destinul unei economii de piaţă funcţionale. Faptul că Icsulescu câştigă într-o lună cât alţii în opt ani nu trebuie să ne amărască existenţa efemeră. Ba dimpotrivă, ar trebui să fim mândri că într-o ţară ca România, şansele ca Icsulescu să calce în străchinile corupţiei sunt, teoretic, nule.
Iată cât de simplu e să lupţi împotriva corupţiei şi chiar să îi vii de hac! Păcat că suntem prea mulţi şi nu putem să ne lungim lefurile după bunul plac. Ce frumos ar fi, toată lumea ar trăi îndestulată şi necoruptă, exact ca înainte de izgonirea din Paradis. Dar măcar pe ici pe colo putem tăia răul din rădăcina şi prin aceste puncte strategic amplasate, demnitatea umană, corectitudinea, moralitatea vor triumfa. Pe bune, chiar nu simţiţi cum vă străluceşte aura deasupra capului, ca un bec de 100 W? Faptul că Icsulescu are mai mult este pentru binele poporului, întotdeauna pe termen lung.
De fapt, e un deja-vu care ne aduce papilele gustative în situaţia de a nu mai distinge prea-acrul de prea-amarul perversităţilor istoriei. Nu am descoperit ieri pensia de trei lei şi nici cei patruzeci-cincizeci de mii de euro pe care un singur om, cu un singur stomac şi un singur creier îi câştigă într-o lună la serviciu. Şi nici pastila cu integritatea lui Icsulescu nu ne-a fost servită în premieră. Am mai ascultat placa asta de câteva ori în ultimele două decenii.
Nu ma interesează nicio frază de premier, preşedinte sau ambasador străin care începe cu „Este inadmisibil…” Ştiu mai bine decât toţi trei la un loc ce este inadmisibil. Aşa cum, spre durerea mea şi pe propria-mi piele, am aflat ce este admisibil. Ştiu că „Liberté, egalité, fraternité” a fost o mare gogoaşă încă de la revoluţionara-i lansare, deşi tare le mai place unora să se alinte cu sloganul ăsta de doi bani. În concluzie, rămânem cu dosarele X si cu lumile paralele.
Autor Alina Bârsan
