Pe scurt, sunt Alina Barsan. Meseria mea poarta denumirea stiintifica de redactor muzical. Prefer insa denumirea populara: animator radio. Radio Brasov de ceva vreme. Lucrez printre microfoane, butoane, casti si multe fire. Dar mai ales lucrez cu cuvintele. Intr-o epoca declarata oficial a imaginii, a vizualului, in care limbajul se dezmembreaza pana la agonie, in care vorbele sunt maltratate intr-un mod ridicol atat de analfabeti, cat si de persoane de conditie asa-zis superioara, intr-o epoca in care copiii invata sa injure inainte sa invete sa vorbeasca, in care prescurtarile SMS-urilor, MMS-urilor, messenger-ului golesc cuvintele de continut, „deci”-urile curg pe banda cu voiosie, „care” si „pe care” sunt totuna (dar „care” are castig de cauza pentru ca e mai la indemana)… indraznesc sa cred ca am ceva de spus. Insa nu cu orgoliul celui care adora sa scrie la persoana intai singular.
Suntem luati cu asalt de „formatorii de opinie” si „analistii” de toate specializarile. Ziarele abunda in editorialisti, senior-editori, guest stars si alte specimene ajunse pe culmile gloriei, care isi rup din timpul lor pretios ca sa ne povesteasca de ce se intampla ce se intampla si ce se va intampla in continuare. Totul cu precizii de matematicieni, cu viziuni de astrologi si profunzimi de guru.
Ziua buna, seniorilor, juniorilor, mamelucilor, geniilor, moftangiilor, adevaratilor! Cine a intrat in hora, joaca. Si ce frumos e sa te joci cu vorbele! Mai ales daca incepi propozitia cu „Eu” si cu „Parerea mea personala”. Mai rau e cand cazi in capcana orgoliului propriu si crezi ca ai avut ultimul cuvant. Gresit! In ortografia si punctuatia jurnalismului, punctul nu exista. Decat cel mult punctul pe i. Maine va demonstra ca Ieri a fost naiv, iar Azi, un pic mai destept decat Ieri, incearca sa-l prinda pe Maine de coada. Fiecare cu ritmul lui si cu capacitatea de sinteza. Fara indoiala, orgoliul de a fi jurnalist se manifesta in diferite forme si doze: orgoliul celui care isi alege cuvintele potrivite atunci cand scrie, orgoliul celui care se face auzit fara sa dispuna de imagini, orgoliul de a aparea „pe sticla”, de a fi expus privirilor necrutatoare ale poporului, caci si poporul (tele)spectator are orgoliul sau.
In concluzie, sa cascam bine ochii si urechile! Manipulam si suntem manipulati. Ne razvratim impotriva orgoliilor celorlalti si ne hranim propriul orgoliu cu miere si venin. Aflam adevaruri zguduitoare si, in acelasi timp, nu stim nimic. Dar nu avem de ales. Trebuie sa mergem mai departe cu putinele certitudini, gramezile de suspiciuni si dezamagiri. Asa e viata! Bine v-am gasit!
