Chiriaşul din spital

Astăzi nu am umor, nici ironie, astăzi chiar nu am chef de glume sau de băşcălia atât de românească pe care o îmbrăţişăm de când Traian s-a iubit cu Decebal, din dragostea lor pederastă zămislindu-se acest popor.
Am făcut medicina, mai bine spus, m-am chinuit cu medicina, dar nu am profesat-o vreodată şi nici nu intenţionez să o fac, nesocotind vorbele tuturor celor care-mi spuneau „ai să trăieşti bine, doctorul primeşte”. Cu toate acestea, am preferat să rămân un pacient foarte bine informat, decât să devin un medic prost, nevrotic, frustrat şi speriat de un mâine care-l va prinde fie sărac, fie mânjit pe mâini de cerneala cu care i-a fost marcat flagrantul.
L-am întrebat zilele trecute pe un amic, medic, dacă a dat vreodată concedii medicale la mica înţelegere şi mi-a răspuns sec „trebuia să trăiesc şi eu”. Doctorii români n-au nici minimul motivaţional pentru  a-şi face profesia, eticheta de şpăgari le este lipită pe frunţi, umilinţele la care sunt supuşi de un stat care nici în ziua de astăzi n-a înţeles că o societate sănătoasă fizic, dar mai ales mental, se bazează pe un sistem de sănătate funcţional, sunt maxime, dar, mai ales, n-au nici cele mai elementare dotări pentru a-şi face meseria.
În România lui 2010, la 20 de ani de la căderea comunismului (sic!), medievalul îşi face de cap prin spitale, pentru că nu ştiinţa decide dacă o viaţă va fi sau nu salvată, ci Dumnezeu. Nu există „cel mai bun chirurg”, nu există „cel mai bun internist”, nu există nici măcar infirmiere bune, în spitalele româneşti există doar Dumnezeu, care, uneori, e mai puternic decât eternii chiriaşi, stafilococul auriu, streptococul sau bacilul piocianic. În cel mai medieval mod cu putinţă, în România încă se moare de infecţii nosocomiale, şi cu siguranţă vor mai trece alte zeci de ani până când să nu mai vorbim la timpul prezent despre adevărate grozăvii pentru o Uniune Europeană ce a eradicat aceste probleme acum vreo sută de ani. Murim în România, şi asta ne ocupă tot timpul! de Mihai Băra