În mod normal echipa naţională a României nu prea ar avea ce căuta la Mondialul ăsta. L-am văzut în meciul cu Honduras pe Deac, tânărul Deac de numai 24 de ani, o speranţă a ţării, care, prin minutul 65 obosise. Şi comentatorii îl căinau, „a alergat mult săracul”, e obosit. Păi dacă vrem să reconstruim echipa cu jucători care obosesc după o oră de alergat eu zic că mai bine îl rechemăm pe Lăcătuş în ţară. Şi ăla poate să alerge 60 de minute şi, în plus, e mai rapid şi le are cu mingea. Nici Piţi nu-i de lepădat, Andone se ţine încă bine iar Belo arată de parcă ar avea 24 de ani.
Deci cu fotbalişti n-aveam ce căuta da’ tot puteam face o figură onorabilă cu o delegaţie de arbitraj. Cam de pe la optimi arbitrajele au fost de toată jena. Aici era bun un Costică Vâlcea, un Ion Crăciunescu ceva. Nu să arbitreze, să explice. Să vezi cum găseau ăştia scuze pentru toţi arbitrii de plecau chiauni ziariştii de la conferinţa de presă. Să explice cum a fost în meciul ăla al Argentinei, cu ofsaidu de doi metri, cu fanta de lumină şi poziţia nefirească. Să povestească cum a fost cu henţurile lui Luis Fabiano în meciul cu Coasta de Fildeş. Echipa de scuze şi explicaţii a României ar fi fost imbatabilă, sunt convins că am fi primit o medalie onorifică.
Parcă-l şi aud pe Crăciunescu: „Un jucător de fotbal complet acest brazilian, loveşte mingea la fel de bine cu ambele mâini”.
de Ovidiu Eftimie
