Ajuns personaj de bancuri, emisiuni de divertisment, desene animate şi cîntece de petrecere, Emil Boc face o figură de lacheu făcut peste noapte mare dregător. Un om care nu pare a avea simţul ridicolului. Un nătîng în capul căruia e o nebuloasă de ordonanţe neconstituţionale, tancuri, avioane, nori, nisip, coase, aviara gripa şi pensii nesimţite. Un tip fabulos, prin rezistenţa la batjocură. Cîţi ar fi suportat, în locul lui? Îţi trebuie o imensă doză de nesimţire ca să trăieşti liniştit cu ştampila de slugă, pe care ţi-ai pus-o singur. Prin comportament. Boc e un premier de pagina 5. Aud că e subiect de glume şi printre colegii săi din partid. De ce ne-ar mai mira?
Boc e invenţia unui frustrat, care n-a reuşit să încalece un premier cu personalitate. A unui derbedeu şiret, care a reuşit performanţa incredibilă de a prosti milioane de oameni cu hăhăielile sale imunde. De două ori. Putea găsi oricînd o slugă ceva mai onorabilă. Care să aibă măcar “coeficient de faţă”. L-a preferat pe acest personaj comic, parcă în dispreţul tuturor. Şi a propriului partid, pe care-l umileşte fără jenă, şi a opoziţiei (dacă nu vă place, o pun pe toanta de fi-mea!), şi a populaţiei (scuipaţi, bă, aici!).
Într-un fel, cei doi se completează perfect. Derbedeul poate rînji oricînd din spatele nătîngului care nu-i iese din vorbă. Poate impune pe oricine în executiv, pentru că aşa are el chef. Îl poate chema la ordin în crucea nopţii, doar ca să-l vadă perpelindu-se, slugarnic. Îi dă textul Constituţiei în plic, ştiind că ăla îl va recita a doua zi, cu osîrdie. Şi că îl va apăra cu vorba lui repezită şi caraghioasă, fără să pună întrebări. Nu m-ar mira ca într-o bună zi să-l şi plesnească, la propriu. Iar omuleţul să vină apoi şi să explice, cu tumult de vorbe, cîtă dreptate are “şefu”.
Încerc să-mi imaginez cum vor rămîne în istorie cei doi, derbedeul şi nătîngul, dar mă opresc aici. Trăim cu ei zi de zi, asta-i nenorocirea. Eu, unul, am cam obosit. Somebody steps on my mind.
de Adrian Teacă
