Au pus căpuşe florilor

De câteva zile plouă cu situaţiile veniturilor salariale ale diverşilor cetăţeni români. Mulţi dintre noi pot lesne trage concluzia că şi-au cam greşit vocaţiile atunci când au intrat în rândul oamenilor serioşi, plătitori de impozite, supravieţuitori pe planeta România de dragul familiei sau chiar şi numai din purul egoism de a mai respira nişte metri cubi de aer, de a mai întinde pe pâine, cu încăpăţânare, nişte fasole fulgi. Primim listele şi ne trec sudori calde-reci făcând comparaţii între o leafă de profesor de câteva sute de lei şi una de dom’ director de câteva zeci de mii de lei. Şi iată-ne din nou intonând refrenul Huo, lefurilor nesimţite! Rezultă alte proteste, mai scoatem în stradă o tură de coşciuge cu numele viilor nesimţiţi înşirate pe cruci, le mai furnizăm o colecţie de blesteme în rime, apoi ne ­răcorim cu o baie la bulgari, ­ridicându-le în slăvi litoralul şi serviciile, ca să se oftice ­madame cu Dezvoltarea Regională. În toată nenorocirea asta de guiţături şi transpiraţie, să cauţi cu lupa o soluţie anti-criză şi n-o găseşti. Soluţie anti-criză însemnând altceva decât măsură de austeritate, dacă pot să mă exprim în halul ăsta de coerenţă. Soluţie anti-criză însemnând, într-un limbaj deloc academic, încercarea de a rezolva o problemă şi, culmea, chiar rezolvarea ei. Alt­ceva decât floricele pe câmpii, hai să le plantăm copii! Pentru că s-ar putea ca într-una din zile, să vezi la ştiri cum Gheor­ghe s-a luat la bătaie cu Vasile, pentru că Gheorghe cel muritor de foame nu mai suporta să-l vadă pe Vasile cel muritor de foame cum aranjează la dungă soldăţeii-petunie şi soldăţeii-salvie. Pentru că la sensurile giratorii mai lipsesc doar nişte pionieri cu batiste asortate care să ţopăie într-o sincronizare perfectă ca la Cântarea României. Suntem sfidaţi fără pic de ruşine. Parcurile au rămas printre puţinele locuri dintr-un oraş în care oamenii pot găsi o clipă de linişte, îşi pun ordine în gânduri şi încearcă să restabilească o legătură atât de fragilă cu natura. Însă oricâtă bunăvoinţă ai avea, nu poţi rămâne indiferent la spectacolul aberant care se desfăşoară în faţa ochilor tăi, cu bătrânii care comentează pe bănci tupeul incredibil de care dă dovadă Puterea. Sincer, ne-ar plăcea să trăim într-o ţară în care asemenea capodopere de amenajare a spaţiilor verzi să se integreze armonios. Dar discrepanţa e prea mare şi în acest caz nici cu o mie de flori nu se face primăvară. de Alina Bârsan