„Singurele forme de grupuri locale din Europa, relativ pure şi menţinându-se vii până în timpurile moderne, care nu au fost niciodată feudalizate şi au interacţionat cu statul modern având vechea lor formă sunt Vecinătăţile săseşti din Transilvania” (Hans Achim Schuber, 1980).
Numită de saşi Nachbarschaft, Vecinătatea, după cum o arată şi numele, este o asociere între vecini, după criteriul strict al spaţialităţii: toţi locuitorii majori ai unei străzi erau uniţi şi organizaţi într-o Vecinătate. Iar dacă strada era prea mare, ea era împărţită în mai multe Vecinătăţi. Vecinătatea reunea în mod obligatoriu, sub conducerea unui „tată de Vecinătate” ales democratic, pe toţi tinerii din momentul căsătoriei lor sau al împlinirii vârstei de 24 de ani, viaţa înafara Vecinătăţii era de neconceput pentru un sas ce locuia la sat. Femeile aparţineau Vecinătăţii prin soţii lor.
Acest criteriu teritorial este regăsit şi în Vecinătăţile româneşti şi în variantele maghiare. În prezent, după plecarea masivă a saşilor, cei rămaşi în sat se regrupează, de regulă, într-o singură Vecinătate, indiferent de distribuţia lor spaţială în localitate, criteriul devenind astfel etnic, ca şi în cazul puţinelor Vecinătăţi ţigăneşti existente.
Din punct de vedere al funcţiilor pe care le are de îndeplinit, Vecinătatea se aseamănă cu alte forme de organizare a societăţilor ţărăneşti: „adunare a oamenilor celor delaolaltă spre ajutoriul cel dimpreună la întâmplarea lipselor, spre ajungerea nărăvirilor bune şi paza păcii obştescă”. Concret, Vecinătatea reglementează astfel producţia şi consumul prin repartizarea sarcinilor şi drepturilor în interiorul Vecinătăţii, veghează asupra bunurilor comunitare şi stabileşte normele de comportare. Din punct de vedere al funcţiilor sociale generale, de o importanţă crucială este aşa numita „ladă de Vecinătate”, în care sunt păstrate statutele acesteia, evidenţa activităţilor precum şi o contabilitate detaliată a veniturilor şi cheltuielilor.
Dincolo de diferitele motive mai mult sau mai puţin reţionalizate, regăsim în aceste „organizaţii”, nevoia de „a fi” şi de „a acţiona” împreună nu doar informal. Vecinătatea ca formă de organizare socială este capabilă să acopere ambele nivele: să exprime solidaritatea, nevoia de „a fi” cu ceilalţi şi să susţină ajutorarea, nevoia de „a face” împreună cu ceilalţi. Ipostazele care exprimă solidaritatea şi ajutorarea sunt: înmormântarea şi, în general, toate situaţiile problematice.
Iarna există două momente importante în viaţa Vecinătăţilor: întrunirea membrilor Vecinătăţii şi petrecerea de iarnă. În satele din judeţul Braşov unde mai există Vecinătăţi: Dăişoara, Ticuş, Comăna, Dacia etc., întrunirea membrilor şi petrecerea de iarnă au loc în aceeaşi zi (dimineaţa întrunirea şi seara petrecerea). Aceste petreceri au loc în jurul datei de 24 ianuarie. Spre deosebire de Vecinătăţile vechi, astăzi la adunarea membrilor Vecinătăţilor participă şi femeile şi bărbaţii. Se discută activităţile din anul precedent, se reajustează cuantumul cotizaţiilor, taxelor şi amenzilor, se discută noile cereri de intrare în Vecinătate, se stabileşte noul tată de vecini, se transmite registrul de la un tată la altul. Adesea, Vecinătăţile care au petrecerea în aceeaşi seară se vizitează între ele şi işi fac reciproc daruri simbolice.
Vecinătăţile, prin natura lor, reprezintă astăzi nu atât o structură socială care se perpetuează încă în mod miraculos, cât un model la îndemână de organizare asociativă, utilizabil pentru diferite nevoi comunitare specifice. Şi mai important însă este faptul că vechimea acestui model a generat o practică asociativă pe măsură şi, în ultimă instanţă, un „spirit asociativ” împărtăşit în moduri diferite de majoritatea populaţiei transilvănene.
