N-am făcut nimic de Paşte. Şi cum excelam eu în frecat mangalul pre şi post-Înviere, mă gândeam la grotescul „Sfintelor Sărbători” de pe la noi, şi accentuez pe „sfinte”.
Lucrarea creştinească a început bine, pe bază de purificare spirituală a societăţii: s-a băgat la bulău antichristul Voicu Cătălin, să vază poporul cum cei răi sunt pedepsiţi, ca-n filmele americane. Apoi, credinciosul, încântat de cum în Sfântă Săptămână a Patimilor instituţiile statului îi belesc pe inamicii poporului suveran, se duse după „tradiţionalul” miel. L-a văzut cum behăia prin ţarc şi, arătând cu degetul, a spus „Ăsta!”, osândindu-l, creştineşte, cum altfel, la moarte. Ca să-l mănânce, tot creştineşte, bineînţeles.
În aşteptarea Sfintei Învieri, creştinul ortodox s-a mai luat la bătaie prin trafic, snopind un moş care îndrăznise să nu se grăbească pe trecere, din cauza asta el trebuind să oprească sfântu’ BMW. În seara de sâmbătă, şi-a pus pe dânsul treningul cel bun, a băgat nunckakul în nădragi şi s-a dus „să ia lumină”. Două-trei flegme, o îmbrânceală şi câteva înjurături cât să prindă primul lumina sunt creştineşti, până la urmă, să-i ia dracu „dă martalogi care abea să mişcă”.
Tot creştinesc e şi dezmăţul bahic, creştinească e ceafa de porc şi cel mai creştinesc, aproape făcător de minuni, e sfântul grătar, la iarbă verde, unde simţi fiorul mistic cum te pătrunde. Dumnezeu şi fi-su sunt în toate, în cârnaţi, în mici, în mujdeiul de usturoi şi mai ales în berea râgâită. Mai ştie careva că de Paşte a înviat unu’ Isus? de Mihai Băra