Marie Alexandra Victoria, fiica lui Alfred, Duce de Saxa-Coburg şi Gotha şi a Mariei Alexandrovna (fiica Ţarului Alexandru al II-lea), s-a născut la 29 octombrie 1875 la Eastwell Park, Kent, Anglia.
A fost Mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei şi regină a României, prin căsătoria cu Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, fiind mamă a şase copii, printre care Carol al II-lea al României, Regina Greciei Elisabeta şi Regina Iugoslaviei Maria.
Regina Maria a fost supranumită de popor ”Mama răniţilor” sau ”Regina-soldat”, pentru devotamentul şi curajul ei în timpul Primului Război Mondial, când a ajutat răniţii în spitalele de campanie de pe front.
La vârsta de 16 ani s-a logodit, în ciuda nemulţumirii tatălui ei, la Potsdam cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, moştenitorul tronului României (fiind nepotul regelui Carol I). Vestea logodnei a cauzat indignare în Anglia. După căsătorie, tânăra pereche a intrat în Regatul României prin Predeal, după ce traversase Transilvania pe timp de noapte pentru evitarea eventualelor manifestaţii şi a fost întâmpinat de o mulţime numeroasă de curioşi doritori să vadă noua prinţesă moştenitoare a tronului, despre care auziseră că era foarte frumoasă.
Celebra sa bunică, Regina Victoria, a caracterizat România ca fiind o ţară „foarte instabilă şi având o populaţie coruptă“. România neîntregită, unificată în 1859, a fost ocupată după o serie de înfrângeri militare de armata germană, care atacase dinspre Ungaria şi din Bulgaria şi obligată să se restrângă în Moldova. Pe această suprafaţă restrânsă, cu capitala la Iaşi, s-a retras familia regală împreunp cu toate instituţiile publice ale statului, în timp ce în Rusia, aliata de la Răsărit a României, familia ţarilor Romanov a fost executată, iar la graniţa de est izbucea Revoluţia Bolşevică.
Dilema politică a României în perioada dintre 1914 și 1916 a fost dacă să participe în Primul Război Mondial alături de aliaţi sau alături de germani, rămânând într-o poziţie de neutralitate timp de doi ani, în special datorită prim-ministrului Ion I.C. Brătianu. Dar alături de acesta, Regina Maria a avut o influenţă deosebită în a determina pe regele Ferdinand să intre în război de partea Antantei în 1916. Armata română, antrenată de francezi, a învins o armată germană superior dotată, dar în cele din urmă a fost forţată să se retragă spre sfârşitul războiului, misiunea încheierii de tratate favorabile revenind diplomaţilor, care au reuşit să obţină victoria şi recunoaşterea eforturilor României în momentul semnării Tratatului de la Versailles. Cu Brătianu pierzând teren şi cu Ferdinand nu suficient de capabil în tratative, Maria a intervenit pe lângă prim-ministrul francez Clemenceau, reuşind să obţină ceea ce avea să fie cunoscută ca România Mare, reunind Transilvania, Bucovina, Moldova, Basarabia şi Muntenia.
La 15 octombrie 1922, Maria şi Ferdinand sunt încoronaţi la Alba Iulia ca şi suverani ai poporului unificat.
Deşi rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927. În momentul în care fiul său Carol al II-lea a moştenit tronul, el a izolat-o complet pe regină, care s-a retras din viaţa publică. În 1924, a construit pe ţărmul Mării Negre, Palatul de la Balcic, supranumit ”Cuibul singurătăţii”, într-un peisaj mirific, edificiu devenit în scurt timp loc de întâlnire pentru artiştii epocii.
Maria a iubit arta, poezia şi filosofia, continuând tradiţia Reginei Elisabeta în susţinerea acestora, ajutând cu burse de studiu şi bani numeroase personalităţi din lumea literară şi artistică. Ea însăşi a scris, a pictat şi a colecţionat lucrări de artă. Regina Maria a României Mari a murit la 18 iulie 1938 la Sinaia, iar inima sa a fost înmormântată din ordinul ei la Balcic, iar trupul a fost înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeş.
După pierderea Cadrilaterului în 1940, inima reginei a fost adusă lângă Castelul Bran, a doua reşedinţă a Reginei Maria. În anul 1968, comuniştii au spart cu răngile sarcofagul de marmură şi au luat caseta cu inima, care în prezent se găseşte pe undeva într-o cutie în subsolul Muzeului Naţional de Istorie.
Extras din testamentul Reginei Maria către poporul român
„Ţării mele și Poporului meu, Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuși, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. (...) Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie, vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit...” .
